Hei, there, is still me

A fost greu, al naibii de greu, să mă văd în starea aia de neputinţă şi de om legat de mâini şi de picioare. Dar acum, când mă gândesc la câtă bătăie de cap mi-am dat de una singură, mă apucă râsul. Pentru că am acţionat ca un copil răsfăţat care este obişnuit să primească tot ce vrea. Dar, acum îmi dau seama că m-am stresat mai mult şi că am mai multă putere decât credeam.
Din păcate, în ultimul timp am învăţat prea multe pentru a mai putea exprima ceva coerent. De exemplu, NU, chiar NU, ar trebui să mai am prejudecăţi. Am mai zis asta cred ca de n ori până acum, dar, îmi promit mie, că nu voi mai judeca pe nimeni. De obicei, lângă tine vor rămâne mereu persoanele la care te astepti cel mai puţin, care nu te cunosc aproape deloc, dar care te vor susţine necondiţionat, pentru că ştiu că eşti un om bun, care, în ciuda defectelor şi comportamentului prostesc, rămâi un tu. Identitatea mea a zburat dintr-o parte într-alta, bătută de vânt, dar acum m-am regăsit. Şi îmi este bine. Şi da, sunt ok, în caz că se întreba careva.
Pentru că, mai pot zâmbi şi mai pot mulţumi că există oameni speciali pentru mine, care vor rămâne acolo şi pentru că o privire m-a făcut să zâmbesc.

However, it makes no sense, but we still live on a crazy-foolish way.

Miruna