Nu!

Dar chiar nu mai înţeleg nimic. Ştiam deja că viaţa e plină de surprize, dar e prea mult. Cred că mai de grabă nu vreau sau nu trebuie să înţeleg ce se întâmplă. Hei, oamenilor, de ce sunteţi mai schimbători decât vremea?
Păi da, o să ziceţi, dacă vă voi întreba într-o zi în faţă ce se petrece, că sunt eu nebună şi că am probleme cu tărtăcuţa sau că fac din ţânţar armăsar. Haideţi, totuşi, să nu ne mai ascundem după un deget, pentru că oricum nu are niciun rost. Ştiţi voi, viaţa nu poate fi trăită prin a ne refuza propria identitate, care, nu se ştie prin ce fenomene paranormale/extraterestre se tot schimbă! Haideţi să fim sinceri cu noi şi să renunţăm la nenorocitele alea de măşti care ne vor urmări până la bătrâneţe dacă ne chinuim să le purtăm încă de la vârsta asta. Vă spun eu, şi nu că m-as fi născut foarte învăţată sau cu cine ştie ce sclipire de geniu, că nu ajută la nimic să fim falşi. Ba din contră, vom vedea că toate acţiunile noastre se vor răsfânge asupra propriei persoane şi nu cred că va fi foarte drăguţ să vedem că rămânem singuri fix atunci când avem cea mai mare nevoie de un sprijin.
Partea proastă la schimbările astea e că, de cele mai multe ori, sunt negative. Ar fi bine dacă toţi am fi capabili de a ne analiza şi de a vedea unde trebuie să îmbunătăţim. Dar nu, de ce să facem ce e corect, atunci când ni se oferă posibilitatea de a deveni nişte oameni superficiali, prea plini de noi? Că doar noi suntem singurii care contăm şi nu trebuie decât nouă să ne fie bine. Nu, nu, nu! Ceea ce e foarte amuzant este că, de alte foarte multe ori, această imagine de oameni "cul" o vom adopta in faţa celor pe care vrem să-i impresionăm. Foarte, dar foarte wanna-be like, pentru că, poate, în faţa persoanelor apropriate vom renunţa a ne preface şi vom redeveni sinceri, oneşti şi iubitori, fără să ne pese de ce crede lumea. A, da, era să uit! Ar trebui să fim mai puţin preocupaţi de ce cred ceilalţi despre noi, pentru că părerea lor nu e foarte valoroasă. Adică, ce îmi pasă mie că tipa fashionistă cu tocuri de doisprezece centimetri care a trecut pe lângă mine astăzi în staţia de autobuz s-a uitat dispreţuitor la mine pentru că sunt pitică ( un exemplu, deşi în zilele în care sunt indispusă mi se mai întâmplă să primesc cine ştie ce priviri respingătoare) sau că ceilalţi au prejudecăţi înainte de a ne cunoaşte?Non-sens, fraţilor! Adevărata valoare a unei persoane nu stă în ce cred ceilalţi. Atâta timp cât noi ne simţim bine în pielea noastră, avem alături nişte prieteni adevăraţi( fie ei şi numai doi) ne putem numi fericiţi. Pentru că fericirea este numai atunci când o simţim cu adevărat, când nu suntem încătuşaţi de propriile noastre idei cum că trebuie să ne purtam într-un anume fel, când avem lângă noi pe cei cu care trăim la maxim şi râdem cu gura până la urechi. Da, acesta este faimosul the time of our lives, pe care, sper din tot sufletul, să-l aibă toată lumea.
Barierele pe care ni le impunem, schimbările la care suntem supuşi ar putea fi controlate. Am putea să nu ne mai agităm. Ar trebui să arătăm lumii că "Uite-mă, ăsta/asta-s eu şi nu dau doi bani pe ce crezi tu". Iar atunci când vrem să schimbăm ceva la noi, să gândim de două ori înainte. Nu se ştie niciodată când vom vrea să purtam faimoasa mască, care într-o zi s-ar putea să crape. S-ar putea chiar să ne pierdem în minciunile noastre. Schimbpări, schimbări şi iar schimbări. Cred că cel mai bine e să fim raţionali, sinceri, să mai ascultăm şi de inimioara noastra când e cazul, să râdem, să fim copii cât mai avem şansa asta. De restul, mai rămâne de văzut. Haide, kid, poţi mai mult de atât! Şi nu ai nevoie de măşti pentru a te afirma!

P.S. Am simţit nevoia să scriu asta. Şi poate am fost prea dură şi directă, dar să ştiţi că nu sunt chiar aşa de negativisă. Adică, prietenii mei sunt sinceri şi drăguţi şi demni de o super-îmbrăţişare.

O zi mai puţin norocoasă

Sigur vi s-a întâmplat şi vouă, ştiţi voi, genul ăla de zile ploiase, enervante şi deprimante, în care nimic nu pare să meargă cum trebuie. Nu credeam că voi păţi şi eu cine ştie ce chestii dubioase în aceste zile veri primare cu zilele de vineri 13, dar niciodată să nu spui niciodată.
Deci, ziua mea a început ca de obicei. După ce m-am trezit la 8, m-am chinuit vreo oră să nu adorm, deoarece îmi picau ochii in gură de somn. După, ceva mai puţin neaşteptat, a fost zgomotul din faţa blocului cauzat de maşinăria care spărgea ( sau ce o fi făcând ) asfaltul. Minunat. Toata treaba asta a mai durat vreo oră, timp în care simţeam cum podeaua se mişcă cu mine. Parcă era cutremer! Trecând peste viaţa cotidiană a unui bloc dintr-un cartier bucureştean, în drum spre liceu, la "Iroilor Station" ( ca să-l citez pe "prietenul" meu chinez care vrea să ajungă la "Iroilor" cu metroul, dintr-un loc unde, paradoxal sau nu, nu există staţie!) s-a urcat o tanti, machiată strident şi foarte prost carea început să se certe cu ea însăşi. A început ea acolo să vorbească o serie de chestii porcoase ( nu voi exemplifica, pentru că acesta este un blog, nu un bordel ). În tot cazul, cireaşa de pe tort a fost momentul când ea a zis că mereu a fost o femeie frumoasă. Presimt că ori nu s-a uitat vreodată în oglindă, ori oglinda era spartă.
La liceu, Slavă Domnului, nu m-am împiedicat, nu mi-am rupt nicio mână şi nici nu mi-am pierdut capul. Dar, cel mai amuzat ( vi se va părea vouă ) a fost drumul spre casă. Aşteptam noi, eu cu colegă-mea, în staţie să vină autobuzul, dar cum afară era o vreme de cacao, de nici câinele nu merită dat afară, presimţeam că aveam mult de aşteptat. Între timp, am refuzat să ne urcăm într-un 368 plin ochi, în care am fi devenit sardinuţe şi am mai rămas, aşteptând în ploaie. Dar, pentru că de, nu ne-am mulţumit cu ce aveam, a trebuit să ne facem noi " prieteni", că Bucureştiul e plin de surprize pe la toate colţurile. Apar vreo patru tipi, iar noi începusem să sperăm că nu se vor băga în vorbă cu noi, pentru că feţele lor nu ne plăceau deloc. Dar se pare că degeaba am sperat noi, pentru că au început să ne vorbească : că suntem din Sava, că eu semăn cu o fată frumoasă din nu-ştiu-ce liceu ( da, sigur, şi se presupunea că trebuie să mulţumesc pentru complimentul făcut, care consta într-o comparaţie cu cineva pe care, oricum, nu cunoşteam ), iar colega mea seamănă cu o anume Dorina. Wtf? Deşi mi-aş fi dorit sa le zic vreo două, am preferat să tac din gură, cu speranţa că se vor plictisi şi se vor căra. Până la urmă au plecat, iar inimile noastre şi-au revenit, deşi pentru câteva minute se făcuseră cât puricele. Clar nu era ziua noastră norocoasă! Culmea, pe drum i-am revăzut şi ne-am dorit să nu ne vadă şi ei pe noi, pentru că nu mai aveam chef de conversaţii "inteligente". La naiba, fraţilor, cumpăraţi-vă o viaţă!
Când am coborât din 168, am luat-o spre casă. Însă, deşi tocmai răsuflasem uşurată că ziua s-a terminat, la gangul pe unde trebuia să trec, erau vreo şase potăi întinse pe jos. Am trecut eu, uşor tensionată, şi când mă consideram scăpată de pericolul javrelor, a început un câine să latre, încât mi-a sărit inima din piept. Noroc cu unii care au început să-l înjure şi s-a potolit. Cine spunea că animalele nu aud şi nu înţeleg?
Acum sunt acasă, la căldurică şi în siguranţă. Dar să nu uităm că aşa cum zice reclama de la Lion 9 din 10 accidente se întâmplă în casă!
Măcar acum,voi avea ce să povestesc mâine la ora de română. Glumesc.

Auzi voci?

Nu şi iarăşi nu! Ce nu înţelegi că nu-mi pasă ce zici tu? E treaba mea şi numai a mea! Nu ai de ce să te bagi tu, cu al tău faimos şi binecunoscut " Ţi-am zis eu că aşa se va întâmpla!". Mori! Voce nenorocită! Să nu te mai aud! Nu ai cum să ai dreptate! Numai eu am dreptate. Eu ştiu ce înseamnă să trăieşti într-o lume adevărată, tu exişti doar în mintea mea bolnavă, printre neuronii mei, deci în concluzie, dacă voi închide ochii vei dispărea. "Oooops! Se pare că nu funcţionează!" Tu nu înţelegi să pleci? ACUM! "Nu o să plec, pentru că ai nevoie de mine. Fără mine eşti pierdută...Hahahaha!!!" Ba nu, mă descurc şi fără tine, ştiu şi eu ce e bine pentru mine şi ce nu. " De ce nu vrei să încercăm se ne înţelegem?" Pentru că mă enervezi, mă stresezi. "Păi, conform teoriei mele, atunci când cineva este enervat de celălalt, este pe motivul că respectivul are dreptate. Prin urmare, am dreptate şi tu negi lucrul acesta." Um, ştii ceva, cred că ...hm..ai dreptate. Adică, uite, tu mereu mi-ai zis ce e bine şi mereu eu am făcut opusul şi de fiecare dată eu am fost cea supărată. Poate că nu eşti chiar aşa de insuportabilă pe cât cred eu, doar că uneori cam exagerezi cu chestiile gen "Miruna, numai tu eşti de vină". Tind să cred că pot mai mult, nu crezi?

Pentru voi: Nu am luat-o încă razna şi nu vorbesc cu voci imaginare. Mai am mult până ajung în faza asta, aşa că nu sunt un caz pierdut. Ideea era să vă spun că toţi avem, ascunsă în adâncul nostru, o voce interioară, de care, vrem, nu vrem, trebuie să mai şi ascultăm din când în când. Şi ştiţi de ce? Pentru că are dreptate! Tare mi-ar plăcea să vă explic ce e cu acest subconştient al nostru, care parcă este o umbră ce ne torturează. Probabil e un al doilea EU al nostru, acela adevărat, care încă nu a fost compleşit de răutatea din jur. Suntem tot noi, cei care am vrea să fim cu adevărat, cei care ştim ce e corect, deşi mereu vom alege ceea ce e greşit, noi cei care suntem nevinovaţi şi mai sperăm pentru ceva mai bun. Dar, cred că vocea asta nu e un spirit malefic enervat. Sau cel puţin aşa sper. (laughs)

Noi

Da, da, chiar noi.
Noi, cei care trăim totul to the full, fără să lăsăm o secundă din viaţa noastră fără să fie simţită.
Noi, cei care râdem prea zgomotos şi îi deranjăm pe ceilalţi.
Noi, cei care credem în visele noastre.
Noi, cei ce suntem conduşi de feeling-urile de moment.
Noi, cei ce ne îndrăgostim şi iubim.
Noi, cei care adorăm îmbrăţişările.
Noi, cei care vom încălca regulile, la un moment dat.
Noi, cei care avem în jurul nostru numai prieteni speciali.
Noi, cei care vom fi dezamăgiţi măcar o dată. Dar ne vom ridica şi o vom lua de la capăt.
Noi, cei care mâncăm prea multă ciocolată.
Noi, cei care iubim marea.
Noi, cei care dansăm în ploaie.
Noi, cei care trăim pe Norişorul Nr. 9.
Noi, cei care ne suţinem opiniile.
Noi, cei care luptăm pentru ambiţiile noastre.
Noi, cei care vom pierde nopţi, numărând stelele.
Noi, cei care ne enervăm.
Noi, cei care iertăm.
Noi, cei plini de speranţă.
Noi, cei sinceri.
Noi, cei darnici.
Noi, cei plini de viaţă.
Noi, cei tineri.
Noi, cei optimişti.
Noi, cei timizi.
Noi, cei încrezători.
Noi, cei rebeli.
Noi, adolescenţii, cei care vom plânge când cea mai frumoasă parte a vieţii noastre se va termina.

Printemps

Se pare că am cam neglijat blog-ul pentru o perioadă, fapt pentru care mă simt vinovată. Am fost destul de ocupată şi cred că acesta va fi statutul meu până la următoarea vacanţă. Dar, cu toate acestea, m-am apucat de citit şi am reuşit să-mi termin mica mea nuvelă. Nu e mare scofală, dar trebuie să rescunosc că sunt tare mândră de mine.

Um, a venit primăvară, fapt care mă bucură enorm. Aţi văzut câte feţe zâmbitoare sunt acum pe stradă pentru că nu mai trebuie să ne luptam cu mizeria şi noroaiele unui Bucureşti plouat şi nins? Păcat însă că nimeni nu vede mai mult de atât. Când vine primvara, toţi ar trebui să ne simţim din nou tineri ( mă refer aici la cei mai înaintaţi în vârstă, pentru că eu una sunt mulţumită de frumoasa mea vârstă ), plini de viaţă, să începem să ne facem planuri pentru viitoarele vacanţe/concedii. Din păcate însă nu avem timp să facem toate astea şi să realizăm toate frânturile de viaţă din jurul nostru, pentru că suntem prea încărcaţi cu întâlniri importante, examene, progamul enervant şi insuportabil de la liceu/serviciu şi lipsa de somn cauzată de prea mult stres. Poate că am devenit eu radicală, dar cam ăsta este prototipul omului societăţii de astăzi. Nu vreau acum să generalizez lucrurile, deoarece sunt conştientă că la o vârsta de treizeci-patruzeci de ani poate că şi eu ( date fiind măreţele mele ambiţii ) o să fiu îngropată în hârţoage şi nu mă voi putea dezlipi de laptop din cauza nenumăratelor sarcini pe care va trebui să le îndeplinesc. Dar mesajul pe care vreau să-l transmit este că noi, care printr-o ironie a sorţii am fost numiţi oameni ( deşi mai de grabă suntem nişte roboţei ce trebuie să facă n chestii după o rutină zilnică ), ar trebui să ţinem cont de mesajul de la coşul de gunoi de la McDonald's şi să uităm măcar pentru o zi de griji. Mă rezum doar la această idee, deoarece nici măcar eu nu aş fi în stare să renunţ la telefonul mobil sau la calculator. Am recunoscut că sunt ocupată şi chiar mă stresează lucrul ăsta, pentru că aş prefera să nu stau să-mi fac temele care de multe ori nu-mi vor folosi la nimic şi să-mi iau iPod-ul şi să plec la plimbare prin oraş.
Deci, aş vrea să vă spun că ar fi foarte frumos dacă ne-am bucura cu adevărat de razele soarelui ce au stat atâta timp ascunse sub pătura groasă a norilor. Ar trebui să le lăsăm să ne intre in suflet şi să ne umple cu căldură, iubire şi speranţă. Primăvara este un nou început ce ne este dat şi de care, în mod normal, ar trebui să profităm din plin. Acum ne deschidem sufletele şi luăm marile decizii pecare va trebui (teoretic) să le respectăm. Dacă vrem să slăbim, vom slăbi. dacă vrem să ne schimbăm look-ul, o vom face. Pentru că de-aai e primăvară şi de-aia trebuie să luam iniţiative. Dacă suntem suficient de inspiraţi, vom scrie chiar şi poezii. Putem să mergem să facem poze, atunci când natura va înverzi ( pentru că momentan este abia martie, iar copacii sunt încă nişte schelete amorţite de frigul de acum câteva săptămâni). Dar, cel mai important, trebuie să facem planuri. Sau hai să uităm de planuri, care probabil că nu vor fi duse până la capăt. Ne vom urma instinctele şi dacă vrem să plecăm la mare week-endul viitor, vom lua primul tren spre Constanţa şi duşi vom fi. ( era doar un exemplu, deşi tare mi-ar plăcea să plec la mare pentru că îmi lipseşte mult). Despre asta e vorba! De a fi cine vrem noi să fim, fără să avem prejudecăţi, fără să ne pese de părerea celorlalţi, să ne păstrăm naturaleţea şi să ne bucurăm de ghiocei şi zambile. ( asta pentru că pe birou am trei zambile mov şi albe care miros foarte drăguţ).
Vom putea fi nişte fluturaşi care zboară spre infinit şi se pierd în albastrul cerului, în căutare de vise.