This is how things roll

Azi, eu, chiar eu, am luat decizia înţeleaptă, coruptă fiind de cele mai bune prietene ale mele de a nu trece pe la liceu. Aşa că, în urma unui instinct suprem, nu m-am dus şi mi-am petrecut ziua cu ele. Ei, bine. Am început cu o cafea în Frame, o cafenea pe la Romană care este foarte drăguţă, cu o atmosferă caldă şi primitoare ( ar trebui să-l încercaţi, merită ). Apoi, am zis să o însoţim pe a noastră C la ea la liceu.
Tipic nouă, din glumă în glumă, am reuşit să atragem atenţia unui om, care aştepta liniştit autobuzul în staţie. Omul, probabil foarte amuzat de noi, a început ( după auzitele lui G) să-mi spună că sunt frumoasă şi că mă iubeşte. Era american, i guess, deşi româno-engleza lui era indescifrabilă pentru mine. Probabil că mi-am găsit un admirator secret cu vreo zece ani mai tânăr decât tata ( laughs) Omul s-a urcat în autobuz şi mi-a trimis pupici, iar semnul făcut a părut a fi un bine-cunoscut semn cu degetul din mijloc. Apoi, am convins-o pe G că nu a făcut niciun semn urât, deşi ea era pregătită să-i arate sublimul semn.
Apoi, la liceu la C, mi-am regăsit un coleg de grădiniţa, care părea destul de bulversat de faptul că eu aveam poze de la grădiniţă în geantă. ( super-inspiraţie de dimineaţa de a lua pozele cu mine. de fapt, trebuie să-i mulţumesc lui A că de dimineaţă mi-a zis să aduc poze de când eram mică la liceu ). De acolo, formând o gaşcă mai mare ne-am dus sa mâncăm, unde ne-am distrat şi ne-am amuzat, fără să ne dăm seama cât de repede a trecut ziua. Apoi, când am plecat de acolo, a început să plouă. Trist.
În autobuz, C a zis că sunt nebună şi, partea proastă e că, deşi nu-mi place să zic asta, are dreptate. Şi cu toate astea noi facem sondaje:
M: Vrei să facem un sondaj?
C: NU!
M: De ce? Nu mă crezi în stare?
C: Tocmai asta e problema, că te cred în stare.
M: Dar ţi-e ruşine pentru tine sau pentru mine?
C: Pentru TINE!
...( discuţia continuă; peste cinci minute )
C: Uite, am un fir blond!
M: Nu ţi-ar sta bine blondă!
C: Hai să facem un sondaj!
M: HAI!
C: NU! Uite, se uită la noi omul ăla.
M: Ce om? Să-i fac cu mâna!
C: Încetează! Mai bine nu te uiţi! Uite-l şi p-ăsta de a fost cu noi în generală cum se uită la noi!!
M ( vorbind mai tare): Şi la grădiniţăăăă!
C: TACI!
M: M-a auzit? Asta este!
...( şi C a scris pe geam pe cine iubesc eu şi aşa autobuzul a plecat cu tot cu ale mele sentimente scrise pe geamul murdar şi aburit )

Arta de a visa

Ce sunt, de fapt, visele? Toţi le avem, într-o mai măsura mai mare sau mică, dar suntem toţi perfect conştienţi că în adâncul nostru visăm la diverse. Ca de exmplu, mulţi ne-am dori să fim mai slabi, mai înalţi, părul să stea ca de la coafor tot timpul şi să nu avem cearcăne. De asemenea, se pune accentul pe lucruri materiale: să avem o sută de perechi de pantofi, o viaţă ca a vedetelor de la Hollywood, o slujbă mai bună, un telefon nu stiu ce firmă, o casa mai frumoasă, o maşină nu-ştiu-de-care şi toate cele. ( partea proastă la a-ţi dori toate acestea este că nu am vrea să le obţinem prin muncă proprie şi că dacă ar pica din cer ar fi perfect )
Ei bine, eu sunt de părere că visele sunt mai mult decât asta. Visele despre care eu voi vorbi nu sunt făcute pentru oricine. Mereu am zis "Mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat şansa de a visa". E ca o putere specială, ce ne face viaţa mai frumoasă şi ne face sa vedem dincolo de banalul cotidian. Visând, uităm de zilele când am fost plouaţi până la piele pentru că ne-am uitat umbrela acasă, că am luat o notă mică la liceu, că am pierdut autobuzul când trebuia să ajungem la un examen important, că ne-am certat cu cineva drag, că suntem supăraţi sau că am luat amenda pentru că am uitat abonamentul acasă. Într-un cuvânt: uităm de zilele proaste. Dar nu numai de ele, ci şi de zilele ordinare, în care totul decurge la fel, lent şi plictisitor, încât ajungem să credem că nu ni se va întâmpla nimic interesant.
Dragii mei, visele pe care le avem ( nu în timp ce dormim, evident - alea sunt excepţia de la regulă, pentru că de cele mai multe ori ne neliniştesc şi ne fac să ne punem semne de întrebare ) ne fac să zâmbim. Ne fac chiar să râdem în sinea noastră de ideile nebuneşti ce ne vin. Nu de foarte puţine ori, mi s-a întâmplat să vreau să fiu pe o insulă pustie, unde să stau la plajă şi să ma bucur de briza oceanului. ( lucru care nu va deveni realitate prea curând) Nu sunt doar nişte fenomene psihice, sunt magie. Sunt idei, sunt sentimente, sunt gânduri, sunt trăiri, suntem chiar noi transpuşi într-o irealitate pe care noi o construim. Visele ne dau şansa de a ne realiza universul nostru, în care intră numai cine vrem noi. Într-un fel, visele pe care le avem ne ajută să vedem exact cine suntem noi, ce vrem de la noi, care e rostul nostru.
Visele pot fi interpretate şi ca o artă. Cum spuneam, visând, facem o lume mai frumoasă, începem să ne dorim anumite lucruri şi suntem motivaţi să luptăm pentru idealurile noastre. Adolescentă fiind, visele m-au ajutat întotdeauna să ma sensibilizez ( adică să am o percepţie asupra lumii mai amplă şi mai bogată, să văd lucruri dintr-un alt unghi, să privesc cu speranţă şi cu iubire ), să îmi doresc să mi se întâmple toate lucrurile bune pe care le visez.
Partea proastă e ca nu ne putem hrăni cu vise şi că trebuie să ne păstrăm cu picioarele pe pământ, pentru că s-ar putea să uităm să trăim în realitate şi să plutim în mod constant printre norişorii viselor. Deci, sfatul meu este: visaţi şi o să vedeţi că ( deşi încă nu mi s-a întâmplat - dar sunt sigură de asta ) visele voastre vor deveni realitate. Şi aveţi grijă la prăpastia viselor. Păstraţi-vă echilibrul.

Toate bune, de pe norişul numarul 1, aleea Cerul Senin, oraşul Viselor.

Je ne sais pas...

În ciuda faptului ca în faţa mea zac plictisite şi ignorate nişte caiete de fizică şi de chimie, nu am nicio tragere de inima de a mă apuca de învăţat. Cel puţin nu azi, când gândurile îmi sunt undeva departe şi deasupra capului meu plutesc nişte norişori desenaţi cu creta. Asta poate pentru că norii sunt locul unde ar trebui să locuiesc eu, din cauză că sunt aşa de aiurită. Sau poate nu. Oricum norii sunt drăguţi şi-mi fac poftă de vată de zahăr.
Ca sa nu mă abat de la mesajul iniţial al acestui umil şi nesemnificativ post, cred că o să mă abţin de la a-mi înşira infinitele idei, sentimente şi trăiri referitoare la nori. Ceea ce azi vroiam eu să scriu s-a cam pierdut pe parcurs, dar o să încerc să-mi reamintesc gândurile iniţiale.
Mă gândeam că poate am început să zâmbesc cam tâmp şi să râd cam mult şi ochii să-mi străluceasca. Că mă imbrac surprinzător de romantic şi de feminin ( asta pentru că acum un an şi jumătate nu aş fi părasit eternii jeanşi decoloraţi de prea multe purtări şi spălări şi adidaşi incredibil de comozi ) şi că mereu parcă sunt picată de pe Marte. Poate că aşa am fost mereu. Poate că ăsta este acel moment în care eu devin perfect conştientă de starea în care mă aflu. De faptul că sunt...ştiţi voi, zăpăcită. Poate că asta e clipa când Miru nu mai este o copilă, acum Miru a crescut şi este în stare să-şi ia propriile decizii, să aleagă ce vrea să facă cu viaţa ei. Bine, nu-mi place sa vorbesc despre mine la persoana a treia, dar sună amuzant. De fapt, cred că, cu toate astea, mereu o să-mi uit capul cine ştie pe unde. Ăsta e felul meu de a fi. Eu - eterna îndrăgostită de viaţa. Cu toate că viaţa nu este cel mai uşor examen pe care trebuie să-l trecem cu brio, dar, cu speranţă, totul e posibil.
Dar ştiţi ce? Eu nu mai vreau să zâmbesc ca să par fericită. Da, eu zâmbesc fără motiv şi când sunt supărată. Îmi ascund atât de bine sentimentele, încât uneori sunt de nerecunoscut. Vreau şi eu să zâmbesc pentru că asta simt eu, pentru că am motive. Vreau să plâng de fericire, să alerg prin ploaie de bucurie şi să ţip: "Hei, asta-s eu!". Vreau să fiu capabilă să arăt lumii cine sunt eu, că nu sunt o fata banală.
Era o vorbă odată cu "fiecare e special în felul lui". În ultimul timp nu am reuşit să realizez mare lucru, încât sunt in stare că cred că până şi cea mai mică fărâmă de vis se poate destrăma în orice secundă. Am aşa o imagine metaforică cum începe sa se scurgă praful în palmele mele. Imaginaţie bolnavă ce am. Am început să exagerez. Am impresia că mă compătimesc prea mult, dar asta este. Am şi eu zilele mele proaste.
Iaraşi am scris un post despre mine, la naiba. Trebuie să menţionez că nu sunt narcisistă şi că dacă tot am blog, trebuie să-l folosesc pentru a-mi scrie sentimentele.

Schimbare in miez de iarna

Si atunci si-a spus " Tu vei face ceva pentru tine". A inchis ochii si a simtit caldura din obraji. Dupa 2 secunde de tacere, a zambit scurt. Avea buzele crapate, dupa ce indurase frigul de afara in incercarea disperata si stupida de a se regasi. Umblase vreme de doua ore pe strazile orasului, fara directie, pana cand s-a adapostit intr-o cafenea draguta din centrul vechi. A cerut o cana mare de ciocolata calda si a sperat ca aburii, dulceata si caldura bauturii vor inlatura iarna din sufletul ei. I se parea ca oamenii din jur o privesc, o urmaresc si vroia sa se faca din ce in ce mai mica. Ce, nu mai vazusera niciodata o pustoaica care nu-si gaseste locul, adancita in gandurile ei, stand singura la o masa? De fapt, era chiar ciudat faptul ca era singura. Dar, in momentul acela, se simtea cea mai singura persoana. Avea nevoie de caldura, de dragoste si de o imbratisare - acea strangere afectuoasa din care nu ar fi vrut niciodata sa iasa, acea contopire a doua trupuri ce vor sa se protejeze reciproc de raul din afara.
I se facuse mult rau pe nedrept. Se ascunsese in ea ca un melc caruia ii e frica sa infrunte lumea si refuza sa creada tot ceea ce ceilalati ii spusesera de n ori pana atunci. Nu vroia sa recunoasca ca ei aveau dreptate. Zisese de trei ori ca nu merita, dar dupa iar revenise la starea de dinainte. Pana cand i s-a demonstrat ca intr-adevar nu merita. O durea enorm. Se gandea unde gresise, daca era vina ei, daca...Erau atat de multe "daca" in sufletul ei incat nu stia nici ea ce cauta acum. A luat o gura din lichidul maroniu din cana viu colorata. Parca incepea sa se incalzeasca, chipul i se destinsese, dar pupilele erau dilatate si oricand ar fi putut izbucni in plans. Deodata, parca a avut o revelatie. Stia ce trebuie sa faca. Trebuia sa faca ceea ce este corect, sa fie demna, sa redevina EA - tipa naturala, putin timida, dar in acelasi timp aratand ca stie exact ce vrea. Acum stia unde gresise. Nu trebuia sa procedeze asa. Nu trebuia sa se gandeasca la asta. Oricum, la un moment dat, mai devreme sau mai tarziu, cand nici nu s-ar fi asteptat, ar fi venit la ea. Avea nevoie de o schimbare, de o noua redefinire a sinelui interior. Aici incheiase capitolul acela.
Era gata sa aiba din nou vise, sperante. A zambit prelung si in ochii ei a aparut o mica scanteie. Era semnul ca intelesese mesajul celor intamplate, ca putea zambi din nou. A terminat bautura calda care i-a facut foarte bine, a platit si a iesit din cafenea.
In timp ce se indrepta spre statia de autobuz, cu inima impacata ca tocmai dezlegase misterul vietii ei, a auzit o voce cunoscuta:
" Buna. Ce faci? Incotro pe frigul asta?"
"Uite, ma indrept spre casa. Am fost sa beau o ciocolata prin zona. Tu?"
"Ma duc sa patinez. Vrei sa vii?"
" Nu prea am fost in apele mele zilele astea..."
" Hei, trebuie sa te inveselesc cumva. Haide cu mine. Nu o sa-ti para rau."
"Bine, dar n-am patine..."
"Inchiriezi!"
"M-ai convins...", a adugat imbujorata si zambind timid.
A luat-o de dupa sold, intr-un fel de imbratisare si au pornit spre patinoar. Acum nu mai era singura...

P.S. Intamplarea este imaginata. Ma gandeam sa scriu mici povestioare de genul, evident cand am chef si inspiratie, si sa le postez aici. Enjoy!