marți, 22 iunie 2010

No plans, just life!

Am găsit ieri un citat care mi-a mers la suflet, cum s-ar zice. Este al lui Lauryn Hill și sunt total de acord cu el:

”We can't plan life. All we can do is be available for it”.

Chestia asta mi se pare atât de adevărată. Adică eu însămi sunt la vârsta la care pur și simplu nu mă pot abține să nu încerc să-mi plănuiesc viața. Mă gândesc neîncetat, unii ar zice chiar obsesiv, la ce facultate voi urma, ce cariera voi avea și, câteodată, chiar și la ziua când mă voi căsători. În mintea mea totul pare pus la punct până în cel mai mic detaliu. Voi învăța de voi rupe în următorii doi ani, fără să îmi trădez totuși nevoia de distracție, voi avea petrecerea ideală de majoratul meu, îmi voi cumpăra nu știu ce rochie superbă pentru balul de absolvire, probabil voi plânge când voi termina liceul, mă voi bucura până la ultima secundă de ultima vacanță înainte de a deveni studentă, iar în toamna aceea voi lua primul avion care mă va duce în Anglia, la facultate - sau mă rog, nu neapărat Anglia, ați prins ideea, though. Acolo mă voi angaja probabil ca ospătăriță ca să mai câștig niște bani - nu vreau totuși să-i falimentez pe ai mei. Îmi vor lipsi enorm toți cei dragi de acasă.Îmi va fi greu, dar ceva îmi spune că mă voi descurca. Voi reuși să ajung acolo unde mi-am propus. Voi cunoaște un englez -sau, mă rog, știți voi, orice tip care să mă dea pe spate din țara unde voi ajunge - și mă voi îndrăgosti nebunește. Îl voi întâlni atunci când mi s-a prins tocul de la pantofi într-un grilaj - pare stilul meu - și el mă va ajuta. Mă voi simți penibil -credeam că zilele de liceu când mă împiedicam doar prin simplul fapt ca mergeam pe stradă au trecut. Mă va invita la o cafea și așa va începe totul. Vom avea o relație superba și, cine știe, poate chiar ne vom căsători. Vom fi cuplul perfect. Vom reuși să să nu ne lăsăm copleșiți de viața pe care ne-o impune jobul nostru. V-ați prins că amândoi vom lucra în domeniul afacerilor și aproape că vom avea telefoanele Blackberry lipite de degete. Când voi ajunge acasă mă va aștepta cu masa pregătită și vom cina la lumina lumânării. Ne vom uita la filme vechi și ne vom aminti de primele noastre zile impreună. Mă vi simți fericită și în siguranță alături de el. Vom avea o fetița adorabilă, care sa aibă ochii mei și părul lui. Vom locuia într-o casa mică, dar primitoare, cu o grădina cu gazon și cu șezlong și Andrei va fi vecinul meu -sper. Nu se știe cât timp vom avea pentru vacanțe, dar atunci când vom avea vom merge în cele mai frumoase locuri. Voi fi fericită și mulțumită de ceea ce am realizat. Va fi...perfect.
Și dacă nimic din astea nu se va adeveri? Pentru că, ce-i drept, chiar nu-mi pot planifica la modul ăsta viața. Nu se știe nici măcar ce îmi rezervă orele rămase din ziua de azi, darămite un întreg viitor. Poate că ar trebui să las totul să mă surprindă, decât să fiu așa calculată - bine, fie, visătoare. Poate că pur și simplu totul se va dovedi de zece ori mai perfect decât planurile pe care mi le-am făcut eu pentru mine. Planul pe care viața îl are pentru mine se poate dovedi mai spectaculos decât m-aș aștepta chiar eu,nu-i așa? One never knows...Probabil că ma voi lăsa surprinsă în cele din urmă...și voi fi deschisă la orice îmi va oferi viața. Sunt pregătită pentru această călătorie minunată și sunt gata să o îmbrățișez cu zâmbetul pe buze,așa cum fac de de obicei.

P.S. Oare ce rochie de mireasă voi avea? Cred că una cu o croială sirenă. Da, sirenă să fie!

luni, 21 iunie 2010

Mi-e dor

Nu am mai scris demult și îmi este dor să îmi aștern gândurile undeva, până și pe un colț mototolit de hârtie dacă se poate. Dar sunt prea multe ca să încapă pe acea bucățică pe care probabil că n-aș avea loc decât să-mi scrijelesc întregul nume. Mi-e dor să-mi las imaginația să zburde în voie, să creez fel și fel de povești, să uit de lumea care ma înconjoară și să..scriu. Da. Să scriu. Am început anul acesta o poveste diferită de ceea ce scriam în mod normal. Dar evident...zace în stadiul neterminat undeva prin fișierele calculatorului meu. Acel calculator care va deceda în curând dacă îl surmenez în continuare.
De asemenea, mi-e dor sa desenez. Nici asta n-am mai făcut de ceva vreme și mă întristează. Stagnez în tot ceea ce înseamnă creație și artă și mă neliniștește. Acum am pus mâna din nou pe niște cărți. Mi-era dor să mă cufund în niște lecturi bune, savuroase. Am stagnat în tot ceea ce înseamna creația și artă. M-am dedicat prea mult învățatului și aproape că mă căsătorisem cu manualul de engleză. Dar acum e vacanță,nu? Și mă pot întoarce la acele lucruri care îmi fac plăcere. Fără să-mi trădez pasiunea mea pentru limbi străine totuși.

Mi-e dor...de mare. Dar voi ajunge acolo pe la sfârșitul lui august așa că dorul meu va crește și va tot crește.

marți, 23 martie 2010

Oamenii

Am constat că oamenii nu merită nimic. Adică nu înţeleg de ce m-ar mira - lucru care, de altfel, nu se întâmplă. Mă gândesc că uneori n-ar trebui să aduc asupra mea problemele celorlalţi şi să încerc să le rezolv de parcă ar fi ale mele - deşi, cred că le iau mai îns erios decât propriile mele probleme. Este ceva care cred că se află în gene, pentru că altfel nu pot să-mi explic. Nu încerc nicidecum să fac pe samariteanul milostiv, dar, pur şi simplu, nu poţi rămâne indiferent când ştii că poţi face ceva să ajuţi. Niciodată nu îmi va părea rău că am fost acolo pentru cineva, că am avut cum să-l facă să se simtă mai bine, deşi toată treaba asta este uşor relativă, pentru că uneori nu poţi să înveseleşti un om doar cu un zâmbet sau o îmbrăţişare.
Oricum, noi, ca fiinţe umane ingrate şi rele ce suntem - trebuie să recunoaştem că, oricum am fi şi oricât am vrea să ne detaşăm de ceilalţi, cu toţii avem păricica noastră de răutate - , nu vom aprecia niciodată suficient de mult mâna de ajutor care ni se întinde şi niciodată nu vom primi la fel de mult cât am oferit. Este ca un fel de lege a firii omeneşti. Automat când vei face ceva, nu trebuie să aştepţi la rândul tău ca atunci când vei avea nevoie cineva să se arunce în valurile mării să te ajute. Iar eu niciodată nu aş aştepta aşa ceva. Sunt persoane pentru care aş face orice, pentru că sunt prietenii mei, pentru că oricum ar fi ei, poate cu mai multe calităţi decât defecte, râmân acei oameni speciali pe care i-am ales pe sprânceană să fie alături de noi. Şi aicic vorbeşte cineva care şşi-a ales prietenii atât bine, cât şi prost. Dar nu regret, deşi am fost pe punctul de a scrie că au apărut regretele de rigoare. Dar, dacă stau să mă gândesc mai bine, nu regret absolut nimic, pentru că din fiecare greşeală a mea am învăţat ceva. Sună oarecum clişeic, dar ăsta-i adevărul. Cu toate astea, continui să greşesc şi să aleg prost, dar nu mă mai sperii atât de tare. În fond, oricum ar fi, oamenii disimulează mult prea bine, iar eu nu am cum să fiu un cititor de minţi. Eu recunosc că ţin mereu minte cât de mult m fost ajutată şi sprijinită şi niciodată nu voi putea uita cuvinte sau gesturi drăguţe făcute pentru mine. Asta poate pentru că îmi place să apreciez fiecare chestie măruntă şi să mă bucur că există oameni ce mă susţin şi care ţin la mine.
Tratat cu mine: nu voi rămâne niciodată indiferentă faţă de ceilalaţi, pentru că dacă ei sunt aşa, eu trebuie să încerc să nu fiu la fel, să încerc să îmi depăşesc orgoliul şi încăpăţânarea.

All the best,
Miru

luni, 1 martie 2010

1 Martie

Primăvară.
În sfârşit ne putem scoate năsucurile amorţite şi înroşite de frig de sub nămeţii de acum săptămâni şi să ne bucurăm de soare. Mă rog, de mici fărâme de soare, but still, este soare. Iarăşi ne vedem în situaţia de a face planuri, de a zâmbi, de a ne reîndrăgosti, de a dori, de a cânta, de a dansa sub cerul liber. Deja tânjim după nopţi de vară, petrecute sub cerul înstelat. Pentru că mi-e dor de vară şi de mare, de ploaia caldă şi de mirosul de cafe latte cu menta.
Azi am primit mărţişoare. E aşa drăguţ să primeşte chestii mici şi simpatice şi să ştii că oamenii se gândesc la tine. Şi am răspuns cu un zâmbet mare şi un "multumesc" din inimă, pentru că ăsta-i mărţişorul cel mai frumos. Chiar dacă toată treaba cu 1 martie a devenit ceva destul de comercial, de marketing, e totuşi frumos să te gândeşti la persoanele dragi şi să le oferi ceva. Asta nu înseamnă că trebuie să cumperi zeci de mărţişoare pe care să le oferi "pentru că aşa e frumos". Sunt de părere că daca tot faci un gest, fă-l pentru că aşa simţi tu. Sentimentele sunt mai presus de orice ăţi impune tradiţia sau bunul simţ. Zic bun simţ, pentru că mulţi oferă şi altor persoane, deoarece nu vor să dea prost şi să pară lipsiţi de respect.
Oricum, cu mărţişoare sau nu, primăvara e pregătită să-şi intre in graţii (chiar sper ca nu vom mai avea vreo surpriză neplăcută din partea vremii).

Îmi e dor de mine, de tine, de copaci, de cer, de nori. Ah, este timpul să fim liberi, copile! E primăvară so put on your dancing shoes and start enjoying every moment.

vineri, 22 ianuarie 2010

Hei, there, is still me

A fost greu, al naibii de greu, să mă văd în starea aia de neputinţă şi de om legat de mâini şi de picioare. Dar acum, când mă gândesc la câtă bătăie de cap mi-am dat de una singură, mă apucă râsul. Pentru că am acţionat ca un copil răsfăţat care este obişnuit să primească tot ce vrea. Dar, acum îmi dau seama că m-am stresat mai mult şi că am mai multă putere decât credeam.
Din păcate, în ultimul timp am învăţat prea multe pentru a mai putea exprima ceva coerent. De exemplu, NU, chiar NU, ar trebui să mai am prejudecăţi. Am mai zis asta cred ca de n ori până acum, dar, îmi promit mie, că nu voi mai judeca pe nimeni. De obicei, lângă tine vor rămâne mereu persoanele la care te astepti cel mai puţin, care nu te cunosc aproape deloc, dar care te vor susţine necondiţionat, pentru că ştiu că eşti un om bun, care, în ciuda defectelor şi comportamentului prostesc, rămâi un tu. Identitatea mea a zburat dintr-o parte într-alta, bătută de vânt, dar acum m-am regăsit. Şi îmi este bine. Şi da, sunt ok, în caz că se întreba careva.
Pentru că, mai pot zâmbi şi mai pot mulţumi că există oameni speciali pentru mine, care vor rămâne acolo şi pentru că o privire m-a făcut să zâmbesc.

However, it makes no sense, but we still live on a crazy-foolish way.

Miruna