miercuri, 29 mai 2013

Oamenii zic că atunci când pleci de acasă, când te dezrădăcinzi de glie şi de toate amintirile şi persoanele dragi, o faci pentru că vrei să evadezi, să fugi de ceva. Experienţa m-a învăţat că nu dorinţa de a evada te faci sa pleci. Oriunde ai fi, tot vei vorbi cu oamenii dragi, care te vor pune mereu la curent cu ce se întâmplă acasă. E inevitabil, deci tu tot acasă vei fi mereu. Dar ce ne face sa plecăm? E curiozitatea de a vedea ce e dincolo de ţărişoara ta, dorinţa de a îţi extinde orizonturile şi de a cunoaşte oameni. Şi ajungi in acest loc nou, pe care ţi-l imaginezi ca locul unde nu vei mai avea acelaşi griji, că oamenii sunt poate mai buni şi că vei fi un nou tu in curând. Dar te amăgeşti aşa tare...cu timpul ajungi să realizezi că vei vrea să evadezi, să te întorci acolo de unde ai plecat, pentru că era mai bine.  Realizezi că doare in locuri unde nu ai crezut că te va durea vreodata şi ajungi să te simţi ca oamenii cu dizabilităţi care nu îşi găsesc un loc de parcare. Dar cel mai important este acel punct când îţi dai seama că intelectual vorbind eşti cu mult peste nivelul oamenilor, că oricât de mult ar încerca nu vor putea sa te ajungă niciodată. Tu ai clasă, prestanţă şi tact. Nu esti brutal, egoist şi nu crezi că totul ţi se cuvine. Tu eşti modest. Tu nu eşti plin de tine, chiar daca nu ai motive. Tu ştii să zâmbeşti, sa râzi, să plângi pentru că asta simţi. Tu eşti cel care trăieşte viaţa şi simte, iubeşte, se agită. Tu nu trăieşti dupa reguli şi eşti micul revoluţionar care refuză să se comformeze.

La sfârşitul zilei, tot ce contează este că rămâi tu însuţi.