Ninge. Cu fulgii purători de fericire și de zâmbete pentru copii. Cu toate că aproape am devenit un om de zăpăadă și am îmbrățișat la propriu caloriferul, pur și simplu ochii mei albaștri s-au pierdut în roiul de fluturi albi care zboară pe la fereastra mea. E ca un vis alb. Un vis în care eu plutesc într- mare pufoasa, sclipitoare și foarte albă. Nici măcar alb-gălbuie, albă-albă. Alb din ăla de te orbește. Ca la reclamele Ace sau Colgate. Este divin. Pentru că am, după o lungă perioadă de stres, o stare de liniște și de bine. Pentru că sunt relaxată și pentru că numi pasă. Și dacă aș putea,m-aș arunca chiar și acum în puful alb care se așterne peste orașul prăfuit.
Mi-ar plăcea să fiu un fulg. Să văd care este drumul fulgilor până pe pământ. Să valsez, să mă joc prin aer, să plutesc nepăsătoare și visătoare. Să fiu un fulg, da! Nu-i așa că ar fi amuzant? Să mă lipesc de ferestrele oamenilor ca o mică steluță. Să le zâmbesc și ei să-mi zâmbeaca. Să devin fericirea din ochii copiilor, iubirea din sufletele adolescenților, înfrigurarea oamenilor de pe stradă. Aș putea aduce fericire! Asa vreau, de fapt. Să-i fac pe ceilalți fericiți. Și să fim serioși, pe cine nu bucură un joc al fulgilor pe cerul oțelit în miez de iarnă?
sâmbătă, 19 decembrie 2009
miercuri, 16 decembrie 2009
Daca eram...
Daca eram o luna, as fi fost februarie.
Daca eram o zi a saptamanii, as fi fost duminică.
Daca eram o parte a zilei, as fi fost dimineață.
Daca eram un animal marin, as fi fost delfin.
Daca eram o directie, as fi fost înainte,
Daca eram o virtute, as fi fost iubirea.
Daca eram o personalitate istorica, as fi fost
Daca eram o planeta, as fi fost Saturn.
Daca eram un lichid, as fi fost Campari,
Daca eram o piatra, as fi fost safir.
Daca eram o pasare, as fi fost rândunică.
Daca eram o planta, as fi fost trandafir.
Daca eram un tip de vreme, as fi fost zi însorită.
Daca eram un instrument muzical, as fi fost pian.
Daca eram o emotie, as fi fost teama.
Daca eram un sunet, as fi fost vântul printre frunze, toamna.
Daca eram un element, as fi fost apă.
Daca eram un cantec, as fi fost Patrice - Soulstorm.
Daca eram un film, as fi fost Pretty Woman.
Daca eram un serial, as fi fost Gossip Girl
Daca eram o carte, as fi fost Sunt aiurită și se ia.
Daca eram un fel de mancare, as fi fost cheese cake.
Daca eram un oras, as fi fost Barcelona.
Daca eram un gust, as fi fost dulce-amăruie.
Daca eram o aroma, as fi fost ciocolată.
Daca eram o culoare, as fi fost albastru.
Daca eram un material, as fi fost mătase.
Daca eram un cuvant, as fi fost visare.
Daca eram o parte a corpului, as fi fost ochii.
Daca eram o materie de scoala, as fi fost artele.
Daca eram un personaj de desene animate, as fi fost Bocănilă.
Daca eram o forma, as fi fost cerc.
Daca eram un numar as fi fost 5.
Daca eram un mijloc de transport, as fi fost iacht.
Daca eram o haina, as fi fost rochie.
Ma plictiseam asa ca am luat aceastamica leapsa de pe un blog.:)
Daca eram o zi a saptamanii, as fi fost duminică.
Daca eram o parte a zilei, as fi fost dimineață.
Daca eram un animal marin, as fi fost delfin.
Daca eram o directie, as fi fost înainte,
Daca eram o virtute, as fi fost iubirea.
Daca eram o personalitate istorica, as fi fost
Daca eram o planeta, as fi fost Saturn.
Daca eram un lichid, as fi fost Campari,
Daca eram o piatra, as fi fost safir.
Daca eram o pasare, as fi fost rândunică.
Daca eram o planta, as fi fost trandafir.
Daca eram un tip de vreme, as fi fost zi însorită.
Daca eram un instrument muzical, as fi fost pian.
Daca eram o emotie, as fi fost teama.
Daca eram un sunet, as fi fost vântul printre frunze, toamna.
Daca eram un element, as fi fost apă.
Daca eram un cantec, as fi fost Patrice - Soulstorm.
Daca eram un film, as fi fost Pretty Woman.
Daca eram un serial, as fi fost Gossip Girl
Daca eram o carte, as fi fost Sunt aiurită și se ia.
Daca eram un fel de mancare, as fi fost cheese cake.
Daca eram un oras, as fi fost Barcelona.
Daca eram un gust, as fi fost dulce-amăruie.
Daca eram o aroma, as fi fost ciocolată.
Daca eram o culoare, as fi fost albastru.
Daca eram un material, as fi fost mătase.
Daca eram un cuvant, as fi fost visare.
Daca eram o parte a corpului, as fi fost ochii.
Daca eram o materie de scoala, as fi fost artele.
Daca eram un personaj de desene animate, as fi fost Bocănilă.
Daca eram o forma, as fi fost cerc.
Daca eram un numar as fi fost 5.
Daca eram un mijloc de transport, as fi fost iacht.
Daca eram o haina, as fi fost rochie.
Ma plictiseam asa ca am luat aceastamica leapsa de pe un blog.:)
vineri, 4 decembrie 2009
Puţinul din mine
Nu o să mă prind niciodată de ce în viaţa mea lucrurile sunt atât de contradictorii. De ce atunci când vreau ceva, de fapt nu mai vreau, dar în acelaşi timp vreau? De ce mă simt aşa de cretin, de ce am mustrări de conştiinţă, de ce deciziile mele nu mai au nicio logică, de ce încep să acţionez impulsiv şi să uit de raţiune? De ce, de ce, de ce, un nenorocit infinit de "de ce-uri". Da, v-am băgat în ceaţă, dar acesta este un post, după lunga mea absenţă, care mi se adresează mie. Nu vouă, nu nimănui. Doar mie, un nimeni pierdut într-o mare de oameni, ca o umbră. O umbră? Nu sunt cam dură, dragă? Nu, de ce să fiu dură? Şi dacă sunt, cu atât mai bine. Poate aşa nu o să mai visez cu ochii deschişi. Mă simt bizar. Mă simt neputincioasă, ca o mămăligă, ca o legumă. Parcă în mine zace o dorinşă infimă de a putea depăşi stadiul de om supus rutinei.
Poate că răceala e de vină. Paote că uscăciunea din gâtul meu mă face să delirez. Paote că începutul de febră mi-a sufocat gândirea...Poate că mă pierd într-un ireal al meu. Într-o dimensiune ce există doar pentru mine, pentru fiinţa ce încă continuă să spere....
Poate că răceala e de vină. Paote că uscăciunea din gâtul meu mă face să delirez. Paote că începutul de febră mi-a sufocat gândirea...Poate că mă pierd într-un ireal al meu. Într-o dimensiune ce există doar pentru mine, pentru fiinţa ce încă continuă să spere....
vineri, 30 octombrie 2009
Fin d'octobre
Îmtr-un mod ciudat, mi-a plăcut vremea de astăzi. Deobicei, mereu zic "Oh, damn, iar plouă", dar azi nu a fost aşa. Aş fi preferat să cobor din autobuzul unde mă simţeam foarte bine, deoarece era cald şi plăcut, şi să merg pe jos. Însă, am avut o strângere de inimă când m-am gândit că voi întârzia la prima oră, dacă am chef de promenade de octombrie. M-am mulţumit totuşi, să privesc prin geamul rece, de care mi-aş fi lipit nasul, la peisajele oraşului aurit, care treceau pe lângă mine. Mă uitam la oamenii care se zgribuleau în staţii, cum umbrela unui domn se dăduse peste cap....iar eu priveam totul de la căldură. Crengile anorexice ale copacilor migrau dintr-o parte într-alta, iar frunzele cădeau, lipsite de vlagă, pe asfaltul umed - unele se mai legănau pentru o vreme pe bălţile de pe stradă. În urechi îmi răsunat ritmurile mele preferate: Bob Marley, Patrice, The killers şi Santana. Şi atunci...mintea mea a fugit, undeva departe.
Mă gândeam la mine. Mă gândeam la locul gol de lângă mine, care aş fi preferat să fie ocupat de o prezenţă care să mă facă să zâmbesc. Când am văzut că lângă mine s-a aşezat o doamnă cu un parfum din acela de-ţi mută nasul în partea cealaltă din cauza tăriei lui, mi-am zis că mai bine era să stau singură. A coborat repede, iar lângă mine locul a rămas gol. Acelaşi gol pe care îl simţeam în mine, care mă făcea să mă simt o persoană stupidă. Mă întreb dacă oamenii mă văd ca pe o persoana incapabilă să simtă ceva, de ce nu vor să privească în spatele chipului meu, în spatele unei persoane care râde mult şi are nişte ochi albastri? Oare nu ştiu să simt, nu ştiu să înţeleg trăirile celorlalţi? Sunt defectă? Poate da. Poate sunt o persoana seacă. Sau poate...poate trăiesc prea intens şi tocmai asta deranjează. Aş vrea să ştiu ce cred ceilalţi când se uită la mine... Dar când mi-am reordonat ideile, mi-am dat seama că n-am dreptate. Că nu sunt goală pe dinăuntru, că nu eu sunt cea defectă, ci ei. Ei, cei care nu mă înţeleg, care, de fapt, nu încearcă să mă înţeleagă câtuşi de puţin. De ce ar trebui să se obosească atâta timp cât în faţa lor stă o figură normală? Ştiu ca eu sunt Miruna, şi nu mai au nevoie de altceva.
Şi mi-am mai spus că ar trebui să iert mai des şi să trec cu vederea. Că totul se poate nărui prea repede şi e păcat să mă consum pentru nimicuri, aşa cum tata-mi spune de fiecare dată. Poate că ar trebui să nu mă mai zbat atât, ci să fiu Miruna şi atât. Veselă, copilăroasă şi cu nişte viziuni mult prea amri pentru lumea asta mică.
De ce să-mi pese dacă lor le pasă de ce simt şi cred eu?
Mă gândeam la mine. Mă gândeam la locul gol de lângă mine, care aş fi preferat să fie ocupat de o prezenţă care să mă facă să zâmbesc. Când am văzut că lângă mine s-a aşezat o doamnă cu un parfum din acela de-ţi mută nasul în partea cealaltă din cauza tăriei lui, mi-am zis că mai bine era să stau singură. A coborat repede, iar lângă mine locul a rămas gol. Acelaşi gol pe care îl simţeam în mine, care mă făcea să mă simt o persoană stupidă. Mă întreb dacă oamenii mă văd ca pe o persoana incapabilă să simtă ceva, de ce nu vor să privească în spatele chipului meu, în spatele unei persoane care râde mult şi are nişte ochi albastri? Oare nu ştiu să simt, nu ştiu să înţeleg trăirile celorlalţi? Sunt defectă? Poate da. Poate sunt o persoana seacă. Sau poate...poate trăiesc prea intens şi tocmai asta deranjează. Aş vrea să ştiu ce cred ceilalţi când se uită la mine... Dar când mi-am reordonat ideile, mi-am dat seama că n-am dreptate. Că nu sunt goală pe dinăuntru, că nu eu sunt cea defectă, ci ei. Ei, cei care nu mă înţeleg, care, de fapt, nu încearcă să mă înţeleagă câtuşi de puţin. De ce ar trebui să se obosească atâta timp cât în faţa lor stă o figură normală? Ştiu ca eu sunt Miruna, şi nu mai au nevoie de altceva.
Şi mi-am mai spus că ar trebui să iert mai des şi să trec cu vederea. Că totul se poate nărui prea repede şi e păcat să mă consum pentru nimicuri, aşa cum tata-mi spune de fiecare dată. Poate că ar trebui să nu mă mai zbat atât, ci să fiu Miruna şi atât. Veselă, copilăroasă şi cu nişte viziuni mult prea amri pentru lumea asta mică.
De ce să-mi pese dacă lor le pasă de ce simt şi cred eu?
luni, 21 septembrie 2009
Dedicaţie
"Oriunde ai fi, prietenii sunt cei care repezintă lumea ta."- William James
Am şters de trei ori până acum ceea ce vroiam să scriu, pentru că la ora aceasta sunt o adevărata infuzie de sentimentele, un amalgam ce nu-şi găseşte locul în mine: repulsie, fericire, oboseală, nervi, iubire, linişte, frică, semne de întrebare, iar lista este încă deschisă pentru cine ştie ce alte stări. Nu am luat-o razna, nu încă. De fapt, ca să fiu sinceră, nu am de gând să părăsesc pământul pentru o perioadă îndelungată de timp şi vreau să încerc să fiu constantă: să nu mă mai pierd cu firea, să nu mă mai agit pentru cine ştie ce nimic, să îmi realizez obiectivele şi să...mă bucur. Pentru că am motive să fiu fericită.
Am realizat că nu am motive să nu fiu toată un zâmbet, atunci când toată fiinţa mea tânjeşte dupa o astfel de stare. Doar eu şi starea mea naturală: nebunie, fericire şi râsete. Plus de asta, chiar dacă va suna clişeic, iar mie nu-mi plac clişeele, mi-am dat seama că am cei mai tari prieteni din lume. Chiar dacă mi s-a mai întâmplat să fac alegerile greşite, iar apoi am constatat cu dezamăgire că m-am înşelat din nou şi că am rămas copila naivă care încă crede că mai poate schimba lumea, sunt câteva persoane pe care le ştiu că vor fi necondiţionat alături de mine. Pentru că ăsta este prietenul: acea persoană care ştii că îţi este alături chiar şi când dormi. Parcă se creează nişte conexiuni speciale, ca şi când am fi legaţi printr-un fir invizibil. Şi cred că fără prieteni nu am reuşi să ieşim din necazuri şi supărări, pentru că nu ar avea cine să ne distragă, cine să ne ia în braţe şi să ne spună "Hei, kid, totul va fi în regulă" şi cine să meargă cu noi la o cafea sau un ceai. Prietenii ne acceptă aşa cum suntem: bătuţi în cap, visători, utopici, graşi, slabi, urţâi, frumoşi, cu ochii albaştri sau căprui, cu toate defectele şi toate calităţile din lume.
Pentru că fără ei universul meu ar fi monocromatic şi fad. Pentru că îi iubesc şi pentru că mă fac fericită şi sunt doar EU în preajma lor. Eu, cea fără emoţii, cea care poate să-şi spună opiniile în gura mare, fără ca cineva să-mi dea o "palmă" pentru că nu este de acord. Ei ma ascultă şi mă înţeleg. Ei îmi arată drumul, când m-am rătăcit. Ei sunt vocea mea interioară. Sunt gândurile mele bune şi sincere. Pentru că, de fapt, ei scot ce e mai bun din mine. Bine, poate cu mici exceptii, când puţina nebunie nu-i strică nimănui. Pentru ei aş încălca toate regulilele posibile, iar eu, spunând asta, este un lucru mare. Ei sunt felul meu de a vedea lumea, sunt ceea ce eu nu pot să fiu, sunt o completare a mea. Ei, ei, ei...
Pentru Andrei, Laura şi Andreea, cei mai buni prieteni ever.
Şi celorlalte persoane speciale din jurul meu.
Am realizat că nu am motive să nu fiu toată un zâmbet, atunci când toată fiinţa mea tânjeşte dupa o astfel de stare. Doar eu şi starea mea naturală: nebunie, fericire şi râsete. Plus de asta, chiar dacă va suna clişeic, iar mie nu-mi plac clişeele, mi-am dat seama că am cei mai tari prieteni din lume. Chiar dacă mi s-a mai întâmplat să fac alegerile greşite, iar apoi am constatat cu dezamăgire că m-am înşelat din nou şi că am rămas copila naivă care încă crede că mai poate schimba lumea, sunt câteva persoane pe care le ştiu că vor fi necondiţionat alături de mine. Pentru că ăsta este prietenul: acea persoană care ştii că îţi este alături chiar şi când dormi. Parcă se creează nişte conexiuni speciale, ca şi când am fi legaţi printr-un fir invizibil. Şi cred că fără prieteni nu am reuşi să ieşim din necazuri şi supărări, pentru că nu ar avea cine să ne distragă, cine să ne ia în braţe şi să ne spună "Hei, kid, totul va fi în regulă" şi cine să meargă cu noi la o cafea sau un ceai. Prietenii ne acceptă aşa cum suntem: bătuţi în cap, visători, utopici, graşi, slabi, urţâi, frumoşi, cu ochii albaştri sau căprui, cu toate defectele şi toate calităţile din lume.
Pentru că fără ei universul meu ar fi monocromatic şi fad. Pentru că îi iubesc şi pentru că mă fac fericită şi sunt doar EU în preajma lor. Eu, cea fără emoţii, cea care poate să-şi spună opiniile în gura mare, fără ca cineva să-mi dea o "palmă" pentru că nu este de acord. Ei ma ascultă şi mă înţeleg. Ei îmi arată drumul, când m-am rătăcit. Ei sunt vocea mea interioară. Sunt gândurile mele bune şi sincere. Pentru că, de fapt, ei scot ce e mai bun din mine. Bine, poate cu mici exceptii, când puţina nebunie nu-i strică nimănui. Pentru ei aş încălca toate regulilele posibile, iar eu, spunând asta, este un lucru mare. Ei sunt felul meu de a vedea lumea, sunt ceea ce eu nu pot să fiu, sunt o completare a mea. Ei, ei, ei...
Pentru Andrei, Laura şi Andreea, cei mai buni prieteni ever.
Şi celorlalte persoane speciale din jurul meu.
miercuri, 16 septembrie 2009
Stuff
Nu am mai scris. Nu am mai simţit nevoia să scriu, de fapt. Se zice că vrei să îţi înşiri idei pe o foaie/document word/blog/or watever, atunci când te frământă ceva, când ai anumite stări ce nu-ţi dau pace. De obicei, scrii când eşti trist.
Iar eu nu am fost tristă. Am fost relaxată şi fericită, de fap cuvântul potrivit este mulţumită. De mine, detimpul pe care l-am avut, de oamenii cu care mi-am petrecut zilele de vacanţă. Dar, unhappily a început şcoală şi nu e deloc amuzant.
În primu rând, au trecut doar 3 zile ( două mai bine zis, că prima nu prea intră la socoteală) şi deja îmi e dor de cei mari. ( miss you guys, really) Plus că e obositor şi orarul este enervant. Dar la asta mă aşteptam demult, deci nu e chiar o noutate.
Mai vorbim. Am vrut să vă reamintesc că n-am murit şi că n-am renunţat la blog.
P.S. Vă salută 'fata care anu trecut avea ceva la picior'
Iar eu nu am fost tristă. Am fost relaxată şi fericită, de fap cuvântul potrivit este mulţumită. De mine, detimpul pe care l-am avut, de oamenii cu care mi-am petrecut zilele de vacanţă. Dar, unhappily a început şcoală şi nu e deloc amuzant.
În primu rând, au trecut doar 3 zile ( două mai bine zis, că prima nu prea intră la socoteală) şi deja îmi e dor de cei mari. ( miss you guys, really) Plus că e obositor şi orarul este enervant. Dar la asta mă aşteptam demult, deci nu e chiar o noutate.
Mai vorbim. Am vrut să vă reamintesc că n-am murit şi că n-am renunţat la blog.
P.S. Vă salută 'fata care anu trecut avea ceva la picior'
vineri, 31 iulie 2009
Pentru inimi
Nu ți se întâmplă să fii fericit fără motiv? Să simți că poți, că vrei, că înăuntrul tău se zbate dorința de a simți totul prin mii și mii de inimi? Inimi în inimi, toate la un loc, bătând una pentru cealaltă în tine. Inimă în piept, în degetele de la picioare, în buze, în obraji, toate furnicându-te și dându-ți o stare de reverie incredibilă, de plutire într-un abis de liniște și de calm.
Și în inimile astea, mici omuleți care dansează, un fel de pitici de grădina. Da, pitici de inimi, cu hăinuțe care se schimbă de la starea pe care o avem. Paznici de sentimente, care se lutpă cu toate neliniștile noastre, care încearcă să ne redea din nou calmul interior. Când ne este bine, ei dansează. Avem în noi o mică discotecă. O discotecă umplută de culoare, o discotecă de sentimente. La petreceri sunt invitate până și Invidia, Supărarea, Ura sau mai-știu-eu-cine. Și atunci, ne simțim ușor copleșiți. Avem nevoie de un ceai sau o cafea, de o carte bună și o melodie de suflet. În repausul pe care îl facem, putem auzi bătăile inimilor, petrecerea din noi; zvâcniri de beat-uri ce se aseamănă cu senzațiap e care o ai după ce ai ieșit dintr-o încăpere cu muzica dată la maxim.
Și toată această combinație de exaltare, euforie, momente de tristețe, dureri de burtă datorate râsului excesiv ne amintește că trebuie să trăim, să nu uităm că, vorbind în termini clișeici, trebuie să savurăm fiecare clipa ca pe ultima linguriță din înghețata noastră preferată.
Și în inimile astea, mici omuleți care dansează, un fel de pitici de grădina. Da, pitici de inimi, cu hăinuțe care se schimbă de la starea pe care o avem. Paznici de sentimente, care se lutpă cu toate neliniștile noastre, care încearcă să ne redea din nou calmul interior. Când ne este bine, ei dansează. Avem în noi o mică discotecă. O discotecă umplută de culoare, o discotecă de sentimente. La petreceri sunt invitate până și Invidia, Supărarea, Ura sau mai-știu-eu-cine. Și atunci, ne simțim ușor copleșiți. Avem nevoie de un ceai sau o cafea, de o carte bună și o melodie de suflet. În repausul pe care îl facem, putem auzi bătăile inimilor, petrecerea din noi; zvâcniri de beat-uri ce se aseamănă cu senzațiap e care o ai după ce ai ieșit dintr-o încăpere cu muzica dată la maxim.
Și toată această combinație de exaltare, euforie, momente de tristețe, dureri de burtă datorate râsului excesiv ne amintește că trebuie să trăim, să nu uităm că, vorbind în termini clișeici, trebuie să savurăm fiecare clipa ca pe ultima linguriță din înghețata noastră preferată.
marți, 14 iulie 2009
Hai sa ne mutăm la mare
Mare....nu e mare. Vreau din nou la...mare. Pentru că e locul unde-mi văd visele plutind, reîntorcându-se de fiecare dată la mine. Pentru că nisipul îmi hrănește tălpile uscate și reci, încălzindu-le.
Ochii mi se confundă cu marea, cu cerul, cu aerul albastru și sărat. Piele-mi e și ea sărată, arsă de soare, aurie, ca nisipul. Părul e galben de soare, mi s-au prins razele-n el. Și visez din nou, pe acorduri de muzică bună, care-mi mută gândurile către o iubire de vară.
Liniște și calm. Parcă plutesc pe-un val, ca o barcă singuratică. Mi-e bine la mare. Nicăieri nu mă simt mai acasă ca aici. Mă învelesc în scoici și uit: de mine, de tine, de ce mă înconjoară. Mă mulțumesc cu spuma valurilor, cu apa ce se scurge pe trupul întins pe nisipul fierbinte. Algele mă gâdilă la picioare. Înot cu meduzele și-mi place. Mă hrănesc cu pustiu, cu bucăți de sentimente uitate.
Și niște pescăruși brăzdează cerul azuriu. Liniștea din mintea mea este spartă pentru o secundă.Se duc, nu mai vin. Mă întorc în visare. La mine, acasă, la mare.
Era bine.
Ochii mi se confundă cu marea, cu cerul, cu aerul albastru și sărat. Piele-mi e și ea sărată, arsă de soare, aurie, ca nisipul. Părul e galben de soare, mi s-au prins razele-n el. Și visez din nou, pe acorduri de muzică bună, care-mi mută gândurile către o iubire de vară.
Liniște și calm. Parcă plutesc pe-un val, ca o barcă singuratică. Mi-e bine la mare. Nicăieri nu mă simt mai acasă ca aici. Mă învelesc în scoici și uit: de mine, de tine, de ce mă înconjoară. Mă mulțumesc cu spuma valurilor, cu apa ce se scurge pe trupul întins pe nisipul fierbinte. Algele mă gâdilă la picioare. Înot cu meduzele și-mi place. Mă hrănesc cu pustiu, cu bucăți de sentimente uitate.
Și niște pescăruși brăzdează cerul azuriu. Liniștea din mintea mea este spartă pentru o secundă.Se duc, nu mai vin. Mă întorc în visare. La mine, acasă, la mare.
Era bine.
duminică, 12 iulie 2009
Leapșa
1. Luaţi cartea cea mai la îndemână, deschideţi la pagina 18 şi scrieţi aici al patrulea rând:
N-am nicio carte la îndemână. Sunt în bucătărie. Aici sunt tacâmuri, vase și chestii d-astea. Nu cărți!
2. Fără să verificaţi cât e ora?
22:45
3. Verificaţi!
22:36
4. Cum sunteţi îmbrăcat?
Char vrei să știi? Fie. Pantaloni și tricou XXL, alb.
5. Înainte de a răspunde la acest chestionar, la ce vă uitaţi?
Tilllate.com
6. Ce zgomot auziţi în afara celui al calculatorului?
Frigiderul.
7. Când aţi ieşit ultima dată şi ce aţi făcut cu ocazia respectivă?
Azi. M-am întors de la mare. :(
8. Ce aţi visat ieri noapte?
Nimic.
9. Când aţi râs ultima data?
Ieri de dimineata.
10. Ce aveţi pe pereţii încăperii unde sunteţi?
Dulpauri, tablouri și un ceas.
11. Dacă aţi deveni multimilionar peste noapte, care ar fi primul lucru pe care l-aţi cumpăra?
O bijuterie unicat.
12. Care este ultimul film pe care l-aţi văzut?
Ice Age 3.
13. Aţi văzut ceva neobişnuit azi?
Nu.
14. Ce părere aveţi despre acest chestionar?
Hm....
15. Spuneţi-ne ceva ce nu ştim încă?
CE?
16. Care ar fi prenumele copilului dvs. dacă ar fi vorba de o fetiţă?
Acum nu am idei. Mădălina.
17. Şi dacă ar fi vorba de un băiat?
Multe. Sebastian, Andrei, Mihnea, Mihai, Vlad sau Alexandru.
18. V-ati gândit deja să locuiţi în străinătate?
DAA!
19. Ce aţi dori ca Dumnezeu să vă spună când intraţi pe porţile Raiului?
Concediu plăcut.
20. Dacă aţi putea schimba ceva în lume (în afară de politică), ce aţi schimba?
Frate mor de somn. NU ȘTIU!
21. Vă place să dansaţi?
Da. Ssunt aritmică, din păcate.
22. George Bush?
Wtf? Devine dubiooos.
23. Care a fost ultima chestie pe care aţi văzut-o la televizor?
Stirile ProTv.
24. Care sunt cele 4 persoane care ar trebui să preia acest chestionar?.
Jojo, Antonia, Mădă, Ruxi.
N-am nicio carte la îndemână. Sunt în bucătărie. Aici sunt tacâmuri, vase și chestii d-astea. Nu cărți!
2. Fără să verificaţi cât e ora?
22:45
3. Verificaţi!
22:36
4. Cum sunteţi îmbrăcat?
Char vrei să știi? Fie. Pantaloni și tricou XXL, alb.
5. Înainte de a răspunde la acest chestionar, la ce vă uitaţi?
Tilllate.com
6. Ce zgomot auziţi în afara celui al calculatorului?
Frigiderul.
7. Când aţi ieşit ultima dată şi ce aţi făcut cu ocazia respectivă?
Azi. M-am întors de la mare. :(
8. Ce aţi visat ieri noapte?
Nimic.
9. Când aţi râs ultima data?
Ieri de dimineata.
10. Ce aveţi pe pereţii încăperii unde sunteţi?
Dulpauri, tablouri și un ceas.
11. Dacă aţi deveni multimilionar peste noapte, care ar fi primul lucru pe care l-aţi cumpăra?
O bijuterie unicat.
12. Care este ultimul film pe care l-aţi văzut?
Ice Age 3.
13. Aţi văzut ceva neobişnuit azi?
Nu.
14. Ce părere aveţi despre acest chestionar?
Hm....
15. Spuneţi-ne ceva ce nu ştim încă?
CE?
16. Care ar fi prenumele copilului dvs. dacă ar fi vorba de o fetiţă?
Acum nu am idei. Mădălina.
17. Şi dacă ar fi vorba de un băiat?
Multe. Sebastian, Andrei, Mihnea, Mihai, Vlad sau Alexandru.
18. V-ati gândit deja să locuiţi în străinătate?
DAA!
19. Ce aţi dori ca Dumnezeu să vă spună când intraţi pe porţile Raiului?
Concediu plăcut.
20. Dacă aţi putea schimba ceva în lume (în afară de politică), ce aţi schimba?
Frate mor de somn. NU ȘTIU!
21. Vă place să dansaţi?
Da. Ssunt aritmică, din păcate.
22. George Bush?
Wtf? Devine dubiooos.
23. Care a fost ultima chestie pe care aţi văzut-o la televizor?
Stirile ProTv.
24. Care sunt cele 4 persoane care ar trebui să preia acest chestionar?.
Jojo, Antonia, Mădă, Ruxi.
miercuri, 1 iulie 2009
Best fest - Ziua Zero
Iată că cel mai aşteptat festival din România a început astăzi. Iupppi! Aveam bilete încă din aprilie şi stresasem pe toată lumea: BEST FEST! BEST FEST! THE KILLERS! PATRICE!
Deşi plouase în fiecare zi dupa ora opt seara, ziua de astăzi nu părea să anunţe fenomene meteorologice neaşteptate. Începeam chiar să mă vati că eram îmbracată prea gros pentru căldura de afară. Şi nu înţelegeam de ce am ajuns cu o ora jumate mai devreme de open doors. Deşi, acum îmi dau seamă că a fost mai bine, pentru că am prins locuri în primul rând la Romtelecom Stage şi nu ne-am mişcat de acolo. Parcă scria acolo: REZERVAT! Mă gândesc ce or fi zis ăia din spate. Poate credeau că ne-am lipit cu super-glue. Who knows?
Şi după 40 de minute Snails (care, no ofence, au părut o viaţă întreagă ) the re goes Patrice. Tipul este un show man, tot respectul. Fiind primul concert la care am fost, m-am simţit genial. Poate că daca mai cânta încă una din melodiile mele preferate, aş fi fost şi mai mulţumită. Dar a ştiut sa ne facă să cântăm alături de el pe some brand-new songs, şi pe cântece foarte cunoscute precum: Up in my room, Another one, Soulstorm, Done ( Where is love to be found), Alive. Şi...în timpul acestui concert genial...a început un soulstorm la propriu. Ploaie, vânt, fulgere. Aniuai, Patrice este bestial.
Shit. Si cum subsemnata era deja racita, m-am tirat frumusel acasa, aproape plangand ca trebuie sa ratez concertul The Killers. Şi am enervat, dupa moaca făcută, un om din tramvai pt ca am udat scaunul din cauză ca eram udă până la piele. Sorry for him. Cu putin noroc, zilele urmatoare nu o să zac în pat.
Hugs. Ne vedem la Ziua Trei. ( cu pelerină de ploaie).
Deşi plouase în fiecare zi dupa ora opt seara, ziua de astăzi nu părea să anunţe fenomene meteorologice neaşteptate. Începeam chiar să mă vati că eram îmbracată prea gros pentru căldura de afară. Şi nu înţelegeam de ce am ajuns cu o ora jumate mai devreme de open doors. Deşi, acum îmi dau seamă că a fost mai bine, pentru că am prins locuri în primul rând la Romtelecom Stage şi nu ne-am mişcat de acolo. Parcă scria acolo: REZERVAT! Mă gândesc ce or fi zis ăia din spate. Poate credeau că ne-am lipit cu super-glue. Who knows?
Şi după 40 de minute Snails (care, no ofence, au părut o viaţă întreagă ) the re goes Patrice. Tipul este un show man, tot respectul. Fiind primul concert la care am fost, m-am simţit genial. Poate că daca mai cânta încă una din melodiile mele preferate, aş fi fost şi mai mulţumită. Dar a ştiut sa ne facă să cântăm alături de el pe some brand-new songs, şi pe cântece foarte cunoscute precum: Up in my room, Another one, Soulstorm, Done ( Where is love to be found), Alive. Şi...în timpul acestui concert genial...a început un soulstorm la propriu. Ploaie, vânt, fulgere. Aniuai, Patrice este bestial.
Shit. Si cum subsemnata era deja racita, m-am tirat frumusel acasa, aproape plangand ca trebuie sa ratez concertul The Killers. Şi am enervat, dupa moaca făcută, un om din tramvai pt ca am udat scaunul din cauză ca eram udă până la piele. Sorry for him. Cu putin noroc, zilele urmatoare nu o să zac în pat.
Hugs. Ne vedem la Ziua Trei. ( cu pelerină de ploaie).
duminică, 14 iunie 2009
A venit vacanta, cu trenul din Franta
Şi iată-ne, deci, în mult-aşteptată vacanţă. Doamne, credeam că nu mai vine, pe bune.
Şi iată-mă pe mine, cu mintea într-un repaus total, nesinpirată şi plutind într-o stare de lene totală, cu melodia cu acelaşi titlu pe repeat.
Da, nu am idei. Nu ştiu ce să vă spun.
Până una-alta, lăsaţi grijile la o parte, luaţi-va colacul şi plonjaţi la mare. Sau, mă rog, unde vă duceţi voi. Sau dacă nu, bucuraţi-vă de oraş.
Pupicei.
Şi iată-mă pe mine, cu mintea într-un repaus total, nesinpirată şi plutind într-o stare de lene totală, cu melodia cu acelaşi titlu pe repeat.
Da, nu am idei. Nu ştiu ce să vă spun.
Până una-alta, lăsaţi grijile la o parte, luaţi-va colacul şi plonjaţi la mare. Sau, mă rog, unde vă duceţi voi. Sau dacă nu, bucuraţi-vă de oraş.
Pupicei.
duminică, 31 mai 2009
Concluzii
Nu mai pot, efectiv. Mai sunt două săptămâni care sper că se vor termina mai repede decât cred eu, pentru că am nevoie de odihnă. Mi-am dat seama că sunt atât de obosită când ieri m-am pus în pat pe la ora 5 şi ceva, iar la şase jumate am adormit dusă, fără să aud măcar telefonul care a sunat la un moment dat şi fără să mă trezesc până la ora nouă şi un sfert dimineaţă. Ăsta da maraton de dormit! Nu mi s-a mai întâmplat până acum să dorm atât de mult, de obicei mă mulţumesc cu cele 6-7 ore de somn. Foarte nesănătos, credeţi-mă. Dar ştiu că nu sunt singura care se culcă la 1 noaptea(sau chiar mai târziu) în mod normal şi se trezesşte a doua zi foarte devreme. Cred că nu ne dăm seama cât de mult ne afectează chestia asta organismul, decât atunci când nu mai avem puterea de a ne ridica din pat a doua zi şi nu reuşim să ne ţinem ochii deschişi decât dacă lipim pleopele cu scotch. Dar, lăsând la o parte somnul şi nesomnul fiecăruia, vreau să vă spun că primul meu an de Sava, ei bine, a fost cel mai ciudat an.
Mi-am dat seama că oamenii sunt falşi şi că nu e bine să ai încredere în ei. Da, spuneţi-mi ce vreti, daţi-mi în cap, dar asta-i părerea mea, iar anul acesta mi-a confirmat cel mai bine această umilă opinie. Îmi aduc aminte foarte bine cât de naivă eram anul trecut, deşi încă redusesem foarte mult din naivitatea de altădată şi cu câtă grijă îmi iau deciziile acum, cântărindu-le de zece ori înainte de a face acel lucru. Poate că e ciudat că nu îmi asum riscuri, că nu ştiu să fiu spontană şi că mă stresez foarte mult, dar aşa mi-e mie mai bine. În fond, majoritatea este " toţi pentru niciunu, şi eu pentru mine". Şi nu zic că am învăţat să-mi urmez interesul, deoarece eu nu-s aşa. Sunt persoane pentru care aş băga mâna-n foc şi cu ochii închişi, deci chiar m-aş risca.
De asemenea, am învăţat că trebuie să lupţi, să nu te laşi doborât şi să ai încredere în tine. Un om fără încredere în sine este dat afară din societate cât ai zice peşte. Nu trebuie să uiţi cine eşti, chiar dacă ai nişte ambiţii puternice, pentru care ai face orice numai să le vezi realizate şi nu trebuie să calci oamenii în picioare pentru chestia asta. Sava, anul acesta, m-a făcut să mă întreb "cine sunt eu?" şi "ce vreau de la mine?" şi oricât aş fi încercat să răspund la întrebările astea nu am reuşit nici până acum. În schimb, m-am reapucat de desenat şi am continuat să scriu la fel ca şi înainte, lucrurile la care nu vreau sa renunţ, oricât de multă matrmatică şi fizică aş avea de învăţat. :(
Totodată, am cunoscut mulţi oameni noi, care mai de care mai diferiţi unii de alţii, pentru că, ceva ce ştiu cu siguranţă, este faptul că Sava este un loc lipsit de prejudecaţi, unde vei găsi nişte persoane speciale, fiecare cu farmecul şi cu talentele lor. So, mi-am făcut noi prieteni, ceea ce a fost cel mai frumos şi minunat lucru al anului. Să nu mai vorbim de prietenii vechi,care au reuşit cu foarte multă răbdare să-mi calmeze spiritul atunci când aş fi dat un pumn cuiva. Nu sunt chiar atât de paşnică. (kidding). Şi, poate că, pe jumătate am reuşit să răspund la întrebările mele, fiindcă mi-am descoperit o nouă latură a mea, aceea cu mai multă încredere.
Dar, din toate astea, în timp ce am fost ocupată cu teste, teme, referate, ascultări şi teze cu rezultate mai mult sau mai puţin mulţumitoare, mi-am dat seama că nu astea definesc pe cineva. Şi că notele pe care eu le-am primit nu au însemnat nimic. Nu m-au făcut nici mai proastă, nici mai deşteaptă decât sunt. Rezultatele mici, însă, m-au dezamăgit mult. Dar, deasupra tuturor, stă faptul că nu trebuie să uităm şi de inimile noastre, de sufletele noastre îmbibate cu dorinţa de a evada din banalul cotidian umplut cu aceste n activităţi obositoare. Eu, din păcate,am uitat să mă bucur de asta şi, de multe ori, m-am văzut dedicată numai lucrurilor pentru şcoală.
Cât despre colegii mei, pe care în toamnă abea să-i cunosc şi credeam că vor fi cu totul şi cu totul astfel, aş putea spune acum că sunt chiar ok, contrar tuturor ideile pripite pe care le-am tras la început. Recunosc, că sunt persoane cu care n-am vorbit, dar asta nu înseamnă că mă deranjează pe mine cu ceva. Pur şi simplu, mi se pare că nu avem ceva în comun. În schimb, cei de care m-am ataşat, sunt cu siguranţă speciali şi le mulţumesc că au făcut zilele de şcoală mult mai amuzante. Din păcate, trebuie să recunoaştem că nu suntem un colectiv unit şi că dacă nu am reuşit anul acesta, nici în următorii trei ani nu o vom face aşa că deja nu mă mai consum pe tema asta. Şi fără să vă supăraţi pe mine, să ştiţi că, aşa cum spuneam mai sus, nu notele trebuie să conteze, pentru că, în opinia mea, mulţi sunteţi vănători de note. ( no ofence, ppl).
Cred că aş mai avea multe de zis, dar mă cam doare capul şi mi s-au dus toate ideile.
Mi-am dat seama că oamenii sunt falşi şi că nu e bine să ai încredere în ei. Da, spuneţi-mi ce vreti, daţi-mi în cap, dar asta-i părerea mea, iar anul acesta mi-a confirmat cel mai bine această umilă opinie. Îmi aduc aminte foarte bine cât de naivă eram anul trecut, deşi încă redusesem foarte mult din naivitatea de altădată şi cu câtă grijă îmi iau deciziile acum, cântărindu-le de zece ori înainte de a face acel lucru. Poate că e ciudat că nu îmi asum riscuri, că nu ştiu să fiu spontană şi că mă stresez foarte mult, dar aşa mi-e mie mai bine. În fond, majoritatea este " toţi pentru niciunu, şi eu pentru mine". Şi nu zic că am învăţat să-mi urmez interesul, deoarece eu nu-s aşa. Sunt persoane pentru care aş băga mâna-n foc şi cu ochii închişi, deci chiar m-aş risca.
De asemenea, am învăţat că trebuie să lupţi, să nu te laşi doborât şi să ai încredere în tine. Un om fără încredere în sine este dat afară din societate cât ai zice peşte. Nu trebuie să uiţi cine eşti, chiar dacă ai nişte ambiţii puternice, pentru care ai face orice numai să le vezi realizate şi nu trebuie să calci oamenii în picioare pentru chestia asta. Sava, anul acesta, m-a făcut să mă întreb "cine sunt eu?" şi "ce vreau de la mine?" şi oricât aş fi încercat să răspund la întrebările astea nu am reuşit nici până acum. În schimb, m-am reapucat de desenat şi am continuat să scriu la fel ca şi înainte, lucrurile la care nu vreau sa renunţ, oricât de multă matrmatică şi fizică aş avea de învăţat. :(
Totodată, am cunoscut mulţi oameni noi, care mai de care mai diferiţi unii de alţii, pentru că, ceva ce ştiu cu siguranţă, este faptul că Sava este un loc lipsit de prejudecaţi, unde vei găsi nişte persoane speciale, fiecare cu farmecul şi cu talentele lor. So, mi-am făcut noi prieteni, ceea ce a fost cel mai frumos şi minunat lucru al anului. Să nu mai vorbim de prietenii vechi,care au reuşit cu foarte multă răbdare să-mi calmeze spiritul atunci când aş fi dat un pumn cuiva. Nu sunt chiar atât de paşnică. (kidding). Şi, poate că, pe jumătate am reuşit să răspund la întrebările mele, fiindcă mi-am descoperit o nouă latură a mea, aceea cu mai multă încredere.
Dar, din toate astea, în timp ce am fost ocupată cu teste, teme, referate, ascultări şi teze cu rezultate mai mult sau mai puţin mulţumitoare, mi-am dat seama că nu astea definesc pe cineva. Şi că notele pe care eu le-am primit nu au însemnat nimic. Nu m-au făcut nici mai proastă, nici mai deşteaptă decât sunt. Rezultatele mici, însă, m-au dezamăgit mult. Dar, deasupra tuturor, stă faptul că nu trebuie să uităm şi de inimile noastre, de sufletele noastre îmbibate cu dorinţa de a evada din banalul cotidian umplut cu aceste n activităţi obositoare. Eu, din păcate,am uitat să mă bucur de asta şi, de multe ori, m-am văzut dedicată numai lucrurilor pentru şcoală.
Cât despre colegii mei, pe care în toamnă abea să-i cunosc şi credeam că vor fi cu totul şi cu totul astfel, aş putea spune acum că sunt chiar ok, contrar tuturor ideile pripite pe care le-am tras la început. Recunosc, că sunt persoane cu care n-am vorbit, dar asta nu înseamnă că mă deranjează pe mine cu ceva. Pur şi simplu, mi se pare că nu avem ceva în comun. În schimb, cei de care m-am ataşat, sunt cu siguranţă speciali şi le mulţumesc că au făcut zilele de şcoală mult mai amuzante. Din păcate, trebuie să recunoaştem că nu suntem un colectiv unit şi că dacă nu am reuşit anul acesta, nici în următorii trei ani nu o vom face aşa că deja nu mă mai consum pe tema asta. Şi fără să vă supăraţi pe mine, să ştiţi că, aşa cum spuneam mai sus, nu notele trebuie să conteze, pentru că, în opinia mea, mulţi sunteţi vănători de note. ( no ofence, ppl).
Cred că aş mai avea multe de zis, dar mă cam doare capul şi mi s-au dus toate ideile.
duminică, 24 mai 2009
Mine
Nu sunt ele foarte reuşite, dar este ceva. Sper să vă placă.
Ceva cu miros retro.
Bubulina gospodina. 
Ea încă nu ştie cine este.
Green Tea.
Puţin goth.
În căutarea drumului spre casă.
Visam la un basm în seara când am desenat-o.
Blue mood.marți, 19 mai 2009
Fullstop
Nimic.
Da, am venit aici să scriu despre "nimic".Irelevant, ştiu.
Dar...pur şi simplu, nu vreau să îi dezamăgesc pe cei care cred cel mai mult în mine.
( nu întrebaţi)
Da, am venit aici să scriu despre "nimic".Irelevant, ştiu.
Dar...pur şi simplu, nu vreau să îi dezamăgesc pe cei care cred cel mai mult în mine.
( nu întrebaţi)
miercuri, 13 mai 2009
Ei despre noi
“Pai first of all fara voi nu prea se poate...la fel de bine cum nici voi fara noi nu se poate.”
“Ele: ea e normalitatea mea; ea este rasul din fiecare zi...nebunia aia frumoasa; ea e cea care mereu are ceva de facut dar cu toate astea isi face timp si pentru mine; ea e aiuritenia de zi cu zi...bine...totul nu se reduce doar la atat ca la fiecare dintre voi mai exista ceva si sa ne rezumam la exemplele pozitive."
“Nu pot sa spun ca am o parere generala despre toate. Fiecare e diferita.”
“Pur si simplu nu le inteleg.”
“Despre fete? Nush, e cam vaga treaba. Pei, as incepe kcuun banc foarte tare. Era o intrebare: de ce a inventat Dumnezeu barbatul mai intai? Raspuns: pt ca orice artist are nevoie de o ciorna pt asi crea oprea. E o completare ...adica nu se poate trai fara femei,pt k nici fara barbati nu se poate. mi se pare k feminitatea cuiva consta in sensibilitate,faptul ca e dragutza,delicatetea, caldura sufleteasca.”
“Frapeaza prin stilul de a fi care presupune anumite insusiri care ii apartin pers respective.”
“Cum este o fata? Pei dak e s-o iei km sunt fetele e o intrebare absurda pt k sunt in multe feluri....de la fete dragutze,la fete urate,de la fete sensibile la fete fara suflet sa spunem,de la fete "calde" la fete "de la tara". “
“Femeia reprezinta sarea-n bucate.”
“Ce ar trebui sa faca diferenta intre o fata si un baiat este faptul ca fata ar trebui sa fie calda sufleteste, zambitoare, vesela,optimista, ubitoare, sensibilitate, incandescenta sentimentelor manifestate. Bine, asta nu presupune ca un baiat ar trebui sa fie opusul."
“Sincer mie fetele mi se par dificile... cateodata stii ce vor alta data nu stii. E greu de explicat. Uneori le faci pe plac, alteori zici ceva ce crezi ca le-ar face pe plac si ele se supara. Unele fete iti zic ceva atunci cand le privesti, altele pur si simplu nu...sau iti zic ca nu vor sa fii langa ele si ca te dispretuiesc enorm. Altele sunt bune la suflet, celalalte sunt scorpii....nasol moment... dar asta e adevarul. Unele stiu de gluma, intra in joc, altele stau pe bara pana la adanci batraneti. Unele iau singure initiativa, altele prefera sa stea in pat pana la ora 12 si sa leneveasca in timp ce vorbesc la telefon cu cele mai bune prietene. Unele te accepta asa cum esti, cu bune cu rele, altele ti se baga pe sub piele ca sa te controleze, altele pur si simplu iti zic "du-te dracu!". Macar la ultimele esti impacat ca nu ti-ai batut capul prea mult. Binenteles ca fetele sunt niste fiinte sensibile si dragute...doar la exterior: nu a reusit inca niciun barbat sa afle cum sunt intr-adevar in interior.”
“Voi suntetzi muuult prea multe ca sa pot da o parere generalizata, da incerc. Unele suntetzi frumoase, deshtepte, cu bun simtz, shi shtitzi sa fitzi “Doamne, astea au gagic!”. Mai sunt shi cele frumoase shi fara creier. Mai sunt shi cele care kiar daca au o personalitate ok care, din pacate nu au un fizic, shi, hai sa fim serioshi, conteaza. Then sunt cele care sunt frumoase, cu bani, shi bitchy rau de tot (alea-s enervante). Shi mai sunt shi cele carora le place sa flirteze doar de dragu artei.”
“Ele: ea e normalitatea mea; ea este rasul din fiecare zi...nebunia aia frumoasa; ea e cea care mereu are ceva de facut dar cu toate astea isi face timp si pentru mine; ea e aiuritenia de zi cu zi...bine...totul nu se reduce doar la atat ca la fiecare dintre voi mai exista ceva si sa ne rezumam la exemplele pozitive."
“Nu pot sa spun ca am o parere generala despre toate. Fiecare e diferita.”
“Pur si simplu nu le inteleg.”
“Despre fete? Nush, e cam vaga treaba. Pei, as incepe kcuun banc foarte tare. Era o intrebare: de ce a inventat Dumnezeu barbatul mai intai? Raspuns: pt ca orice artist are nevoie de o ciorna pt asi crea oprea. E o completare ...adica nu se poate trai fara femei,pt k nici fara barbati nu se poate. mi se pare k feminitatea cuiva consta in sensibilitate,faptul ca e dragutza,delicatetea, caldura sufleteasca.”
“Frapeaza prin stilul de a fi care presupune anumite insusiri care ii apartin pers respective.”
“Cum este o fata? Pei dak e s-o iei km sunt fetele e o intrebare absurda pt k sunt in multe feluri....de la fete dragutze,la fete urate,de la fete sensibile la fete fara suflet sa spunem,de la fete "calde" la fete "de la tara". “
“Femeia reprezinta sarea-n bucate.”
“Ce ar trebui sa faca diferenta intre o fata si un baiat este faptul ca fata ar trebui sa fie calda sufleteste, zambitoare, vesela,optimista, ubitoare, sensibilitate, incandescenta sentimentelor manifestate. Bine, asta nu presupune ca un baiat ar trebui sa fie opusul."
“Sincer mie fetele mi se par dificile... cateodata stii ce vor alta data nu stii. E greu de explicat. Uneori le faci pe plac, alteori zici ceva ce crezi ca le-ar face pe plac si ele se supara. Unele fete iti zic ceva atunci cand le privesti, altele pur si simplu nu...sau iti zic ca nu vor sa fii langa ele si ca te dispretuiesc enorm. Altele sunt bune la suflet, celalalte sunt scorpii....nasol moment... dar asta e adevarul. Unele stiu de gluma, intra in joc, altele stau pe bara pana la adanci batraneti. Unele iau singure initiativa, altele prefera sa stea in pat pana la ora 12 si sa leneveasca in timp ce vorbesc la telefon cu cele mai bune prietene. Unele te accepta asa cum esti, cu bune cu rele, altele ti se baga pe sub piele ca sa te controleze, altele pur si simplu iti zic "du-te dracu!". Macar la ultimele esti impacat ca nu ti-ai batut capul prea mult. Binenteles ca fetele sunt niste fiinte sensibile si dragute...doar la exterior: nu a reusit inca niciun barbat sa afle cum sunt intr-adevar in interior.”
“Voi suntetzi muuult prea multe ca sa pot da o parere generalizata, da incerc. Unele suntetzi frumoase, deshtepte, cu bun simtz, shi shtitzi sa fitzi “Doamne, astea au gagic!”. Mai sunt shi cele frumoase shi fara creier. Mai sunt shi cele care kiar daca au o personalitate ok care, din pacate nu au un fizic, shi, hai sa fim serioshi, conteaza. Then sunt cele care sunt frumoase, cu bani, shi bitchy rau de tot (alea-s enervante). Shi mai sunt shi cele carora le place sa flirteze doar de dragu artei.”
Cam asta a fost. Totuşi, a fost mai greu decât mă aşteptam şi cred că tot mai bine e să nu ştim exact ce credeţi, nu-i aşa?
Pe data viitoare, dragilor.
luni, 11 mai 2009
Ăsta e pentru noi, fetele!
Îmi este greu să încep, deoarece cred că tema aceasta este mult prea dezbătută. Cine suntem noi, fetele, domnişoarele, femeile, doamnele? Ce căutăm în viaţă? Ce simţim noi? Cum gândim? Probabil că aici ar trebui să se facă o serie de cercetări ştiinţifice pentru a se înţelege foarte bine cum funcţionăm, după ce ne ghidăm şi care ne sunt adevăratele trăiri.
Fiecare din noi este specială şi sunte perfect conştiente de asta. Ne naştem cu ceva, cu un fel de strălucire care, în timp, va deveni evidentă. Da, aşa este. Chiar de la vârsta când începem să ascultăm primele poveti ce se termină mereu cu bine-cunoscutul şi clişeicul "Şi-au trăit fericiţi până la adânciţi bătrâneţi" începem să sclipim, deoarecele nemuritoarele Ceunşăreasa, Albă-ca-Zăpada, Belle din "Frumoasa şi Bestia" şi toate celelate prinţese eterne ale literaturii pentru copii vor deveni idealurile noastre. Toate vrem la 3-4 ani să fim prinţese când vom fi mari: să purtam rochii frumoase, să trăim într-un castel şi să îl întâlnim pe Făt-Frumos, care, atunci când vom fi mai mari, îl vom vedea venind pe un cal alb în ale noastre frumoase momente de visat cu ochii deschişi. Dar apoi, ne vom da seama că nimeni nu va apărea şi vom începe să ne căutam un alt prototip, un fel de combinaţie între cele trei personaje masculine din Gossip Girl. Sau mă rog, fiecare cu idealul ei, căci gusutrile aici chiar nu se discută.
Cu toate astea, vom fi de neînţeles, pentru că, în orice caz, niciodată nu ştim ce vrem, ce căutăm, care ne este scopul ( eu una chiar nu ştiu!). Chiar obişnuim să ne numim nişte dezastre totale, care dau cu bâta-n baltă de fiecare dată când nu este cazul, care vor strica orice moment frumos dintr-o prostie, care vor da cu piciorul la unica şansă de a fi fericite. Da, mai mult ca sigure cu toate vrem să fim fericite, să-l găsim pe EL, cel care ne va face să râdem, ne va face obrajii să roşească (hai, trebuie sa recunoaştem că, deşi unele din noi avem caractere mult mai puternice, avem şi noi momentele noastre de slăbiciune), ne va face să visam, ne va face să ne simţim în siguranţă, ne va iubi pentru cine suntem noi, nu pentru ce am vrea să fim. Suntem pline de defecte, dar, avem la fel de multe calităţi, ce trebuie apreciate şi puse în valoare Suntem contradictorii, avem toane şi trăim într-un univers dominat de semne de întrebare. Chiar noi suntem nişte semne de întrebare. Chiar mă gândesc cum de reuşim să trecem prin fiecare zi fără să fii primit răspunsuri la întrebările noastre.
Suntem sensibile, si vom plânge, dacă nu ne mai putem stăpâni. Unele plângem chiar şi la filme. Ceea ce e destul de jenant, nu? Dar mie mi se pare destul de drăguţ. Suntem independente până la un anumit punct, căci, deşi nu vrem să recunoaştem, avem nevoie de ajutor de foarte multe ori. Nu suntem înţelese, dar noi îi înţelegem pe ceilalţi. Avem o nevoie permamnentă de evadare şi vrem să dăm tot ce e mai bun din noi, că ştim care ne sunt puterile şi vrem să ne afirmăm. Cu toate astea, suntem diferite unele de celalalte.
Ne place să clipim, să râdem ca nişte copii, fără să ne pierdemf eminitatea şi delicateţea. Avem acel element x ( nu ăla pe care-l au fetiţele Power Puff ) care ne face să fim nişte prezenţe delicate, misterioase, ce ne vor face mereu să fim în centrul atenţiei. Şi voi, băieţilor, veţi căuta mereu pe cea pe care o vedeţi stând singură, cu privirea pierdută, aşteptând, în ploaie, zgribulită şi veţi zice " Oh, man, este aşa de nevinovatăă, de drăguţă şi de neajutorată!". Şi atunci vei veni şi îţi vei da seama că she is the one, right?
Fiecare din noi este specială şi sunte perfect conştiente de asta. Ne naştem cu ceva, cu un fel de strălucire care, în timp, va deveni evidentă. Da, aşa este. Chiar de la vârsta când începem să ascultăm primele poveti ce se termină mereu cu bine-cunoscutul şi clişeicul "Şi-au trăit fericiţi până la adânciţi bătrâneţi" începem să sclipim, deoarecele nemuritoarele Ceunşăreasa, Albă-ca-Zăpada, Belle din "Frumoasa şi Bestia" şi toate celelate prinţese eterne ale literaturii pentru copii vor deveni idealurile noastre. Toate vrem la 3-4 ani să fim prinţese când vom fi mari: să purtam rochii frumoase, să trăim într-un castel şi să îl întâlnim pe Făt-Frumos, care, atunci când vom fi mai mari, îl vom vedea venind pe un cal alb în ale noastre frumoase momente de visat cu ochii deschişi. Dar apoi, ne vom da seama că nimeni nu va apărea şi vom începe să ne căutam un alt prototip, un fel de combinaţie între cele trei personaje masculine din Gossip Girl. Sau mă rog, fiecare cu idealul ei, căci gusutrile aici chiar nu se discută.
Cu toate astea, vom fi de neînţeles, pentru că, în orice caz, niciodată nu ştim ce vrem, ce căutăm, care ne este scopul ( eu una chiar nu ştiu!). Chiar obişnuim să ne numim nişte dezastre totale, care dau cu bâta-n baltă de fiecare dată când nu este cazul, care vor strica orice moment frumos dintr-o prostie, care vor da cu piciorul la unica şansă de a fi fericite. Da, mai mult ca sigure cu toate vrem să fim fericite, să-l găsim pe EL, cel care ne va face să râdem, ne va face obrajii să roşească (hai, trebuie sa recunoaştem că, deşi unele din noi avem caractere mult mai puternice, avem şi noi momentele noastre de slăbiciune), ne va face să visam, ne va face să ne simţim în siguranţă, ne va iubi pentru cine suntem noi, nu pentru ce am vrea să fim. Suntem pline de defecte, dar, avem la fel de multe calităţi, ce trebuie apreciate şi puse în valoare Suntem contradictorii, avem toane şi trăim într-un univers dominat de semne de întrebare. Chiar noi suntem nişte semne de întrebare. Chiar mă gândesc cum de reuşim să trecem prin fiecare zi fără să fii primit răspunsuri la întrebările noastre.
Suntem sensibile, si vom plânge, dacă nu ne mai putem stăpâni. Unele plângem chiar şi la filme. Ceea ce e destul de jenant, nu? Dar mie mi se pare destul de drăguţ. Suntem independente până la un anumit punct, căci, deşi nu vrem să recunoaştem, avem nevoie de ajutor de foarte multe ori. Nu suntem înţelese, dar noi îi înţelegem pe ceilalţi. Avem o nevoie permamnentă de evadare şi vrem să dăm tot ce e mai bun din noi, că ştim care ne sunt puterile şi vrem să ne afirmăm. Cu toate astea, suntem diferite unele de celalalte.
Ne place să clipim, să râdem ca nişte copii, fără să ne pierdemf eminitatea şi delicateţea. Avem acel element x ( nu ăla pe care-l au fetiţele Power Puff ) care ne face să fim nişte prezenţe delicate, misterioase, ce ne vor face mereu să fim în centrul atenţiei. Şi voi, băieţilor, veţi căuta mereu pe cea pe care o vedeţi stând singură, cu privirea pierdută, aşteptând, în ploaie, zgribulită şi veţi zice " Oh, man, este aşa de nevinovatăă, de drăguţă şi de neajutorată!". Şi atunci vei veni şi îţi vei da seama că she is the one, right?
Idei
Cred că voi da chiar astăzi startul la un set de mici compoziţii, pe diverse teme, foarte eseistice, pentru că, se pare, că ceea ce simt eu în ultimul timp nu mai poate fi transpus. Aşă că vă rog să citiţi şi să vă bucuraţi de noul meu "proiect de blog" şi cine ştie, poate vă voi putea răspunde la unele întrebări.
Enjoy!
Enjoy!
marți, 5 mai 2009
Bâlci
Agitaţie. Zgomot. Chipuri obosite. Unele însă sunt fericite. Uite, şi nişte îndrăgostiţi. Se ţin de mână! Şi nişte bătrânei simpatici se îmbrăţişează pe o băncuţă în parc. Maşini, multe maşini ce stau la semafor. Oameni ce trec strada, adânciţi în grijile lor ce nu îi lasă să respire. Cineva a traversat pe roşu, fără să se gândească nici măcar o secundă că asta l-ar putea costa viaţa. O maşină claxonează. Se grăbeşte, şi iată că ajunge pe trotuar, primind însă nişte înjurături din partea şoferului.
Nimeni nu se uită în stânga şi-n dreapta. Poate că dacă s-ar uita ar descoperi vreo veche cunoştinţă. Dar nu. Cu toţii ştiu aceeaşi cale: drept înainte, către destinaţie. De ce să ne mai obosim să studiem mişcarea şi forfota din jurul nostru dacă şi noi suntem parte din ea, dacă chiar noi ajutăm la formarea acestei agitaţii asurzitoare de pe străzile unui oraş obosit, prăfuit? Copacii, străzile, blocurile vechi şi martore a n generaţii, doar ei ştiu ce înseamnă să priveşti cum prin faţa ta trece o mare de indiferenţă. Nimeni nu reacţionează la nicio rază de soare. Toţi sunt nişte roboţei, ghidaţi de interese.
Pe străzi vei găsi de totae ( no ofense, eu doar îmi exprim părerea): business people, bătrânei simpatici, băbuţe bârfitoare, copiii care încă trăiesc în globul lor de cristal, piţipoance, viitoare mămici, cocalari, manelari cu maneaua pusă la telefon ca să audă toată lumea ce mari boşi sunt ei, houseri, minimalişti, rockeri, punkeri, emo, oameni nevoiaşi, oameni normali, etc. Cred că am putea face o ciorbă din toate "speciile de oameni" ce se întâlnesc la tot colţul,nu? Pe mine mă intrigă acest mix, chiar dacă se cunoaşte foarte bine faptul că e bine să ai diversitate să nu te plictiseşti. Dar sincer, mă cam zgârie pe globul ocular şi la timpan să vad cocalarul cu tricou pe care scrie "sex machine" şi piţiponcul cu geantă D&G fake.
Vroiam să fie un post mai liric, doar că trebuie să păstrez obiectivitatea, întrucât m-am săturat să împart autobuzul cu oameni care sunt certaţi cu săpunul şi cu cei ce înjură de mama focului. Cu cine s-or certa, nu ştiu, şi nici nu vreau, dar nu cred că este necesar să afle şi ceilalţi. Un adevărat bâlci al oamenilor, un contrast dintre esenţă şi aprenţă cum nu mai vezi altundeva.
Şi în acest peisaj plin de culoare, apar şi sufletele rătăcite ce nu îşi vor găsi locul. Care pur şi simplu simt că nu aparţin acestei lumi, care ar vrea mai mult. Dar cu siguranţă că, dacă se străduiesc, există oameni ce ştiu să se bucure, să râde şi să cunoască înţelesul cuvintelor sinceritate şi prietenie.
Nimeni nu se uită în stânga şi-n dreapta. Poate că dacă s-ar uita ar descoperi vreo veche cunoştinţă. Dar nu. Cu toţii ştiu aceeaşi cale: drept înainte, către destinaţie. De ce să ne mai obosim să studiem mişcarea şi forfota din jurul nostru dacă şi noi suntem parte din ea, dacă chiar noi ajutăm la formarea acestei agitaţii asurzitoare de pe străzile unui oraş obosit, prăfuit? Copacii, străzile, blocurile vechi şi martore a n generaţii, doar ei ştiu ce înseamnă să priveşti cum prin faţa ta trece o mare de indiferenţă. Nimeni nu reacţionează la nicio rază de soare. Toţi sunt nişte roboţei, ghidaţi de interese.
Pe străzi vei găsi de totae ( no ofense, eu doar îmi exprim părerea): business people, bătrânei simpatici, băbuţe bârfitoare, copiii care încă trăiesc în globul lor de cristal, piţipoance, viitoare mămici, cocalari, manelari cu maneaua pusă la telefon ca să audă toată lumea ce mari boşi sunt ei, houseri, minimalişti, rockeri, punkeri, emo, oameni nevoiaşi, oameni normali, etc. Cred că am putea face o ciorbă din toate "speciile de oameni" ce se întâlnesc la tot colţul,nu? Pe mine mă intrigă acest mix, chiar dacă se cunoaşte foarte bine faptul că e bine să ai diversitate să nu te plictiseşti. Dar sincer, mă cam zgârie pe globul ocular şi la timpan să vad cocalarul cu tricou pe care scrie "sex machine" şi piţiponcul cu geantă D&G fake.
Vroiam să fie un post mai liric, doar că trebuie să păstrez obiectivitatea, întrucât m-am săturat să împart autobuzul cu oameni care sunt certaţi cu săpunul şi cu cei ce înjură de mama focului. Cu cine s-or certa, nu ştiu, şi nici nu vreau, dar nu cred că este necesar să afle şi ceilalţi. Un adevărat bâlci al oamenilor, un contrast dintre esenţă şi aprenţă cum nu mai vezi altundeva.
Şi în acest peisaj plin de culoare, apar şi sufletele rătăcite ce nu îşi vor găsi locul. Care pur şi simplu simt că nu aparţin acestei lumi, care ar vrea mai mult. Dar cu siguranţă că, dacă se străduiesc, există oameni ce ştiu să se bucure, să râde şi să cunoască înţelesul cuvintelor sinceritate şi prietenie.
miercuri, 22 aprilie 2009
Prolog
M-am hotărât, până una-alta, să nu mai autocompătimesc atâta. Nimănui nu-i plac sufletele reci şi plângăcioase, right? Aşa că, lăsându-mi frustrările deoparte, m-am hotărât, într-un moment de narcisism scriitoricesc (sună al naibii de ciudat, dar inventez cuvinte noi), să vă arăt ceva de la o o chestie scrisă de mine. Iată deci, cine este Marina, cea lipsită de noroc, dependentă de cafea şi foarte aiurită. De fapt, cum spune şi titlul, este o cafea dulce-amară.
"Întotdeauna m-am considerat o persoană lipsită de noroc, poate pentru simplul fapt că m-am născut cudouă mâini şi două picioare stângi. Pentru mine, la vârsta de şaisprezece ani, viaţa este un joc, pe care îl trăiesc în felul meu unic: azi cad, mâine mă ridic, iar toate se întâmplă cu un motiv anume. De exemplu, o dată mi-am uitat cheile acasă, iar părinţii mei erau plecaţi până a doua zi. Poate că o persoană „normală” s-ar fi enervat, ar fi început să plângă şi să-şi sune părinţii disperată de vreo zece ori, fără să înţeleagă că ei nu au cum să se întoarcă acasă la doar o bătăaie din palme. Ce-am făcut eu? Am început să râd, mi-am sunat prietena şi am întrebat-o dacă o deranjează să dorm la ea. Ca să nu mai vorbim de zecile de ori în care mi-am uitat umbrela acasă fix în ziua nepotrivită. Dar acesta-i norocul meu! Şi, spre surprinderea mea, am început chiar să mă laud cu el! Iar o plimbare prin ploaie nu strică niciodată, nu?
Dar pe lângă acest defect al meu, care poate că din duşman îmi va deveni prieten, mereu m-am lăsat condusă de emoţii. Ca şi acum, de altfel. Pentru că nu mai sunt în stare să-mi dau seama dacă trăiesc un vis sau e real, dacă...Nu voi scrie o înşiruiri de „dacă”, fiindcă nu le văd rostul. Mă plictisesc prea mult, iar una din noile mele reguli este să nu mă mai las condusă de probabilităţi. De ce? Pentru că este mult mai important să simt vibraţiile prezentului, decât să mă însetez cu dorinţa înăbuşitoare de a gusta din propriile mele iluzii. "
vineri, 17 aprilie 2009
!?
Mă simt atât de lipsită de inspiraţie, parcă nu mai reuşesc să-mi definesc propriile stări sufleteşti. Dar dacă eu nu mă pot înţelege pe mine însămi, cum aş putea pretinde ca ceilalţi să ştie cine sunt, ce cred, ce simt, cum gândesc ş.a? Iată deci că mă văd în faţa faptului împlinit: parcă toată imaginaţia s-a scurs printr-o fisură a craniului meu (una imaginară, bineînţeles). Stupid, aş zice. Nu mai simt nevoie să spun nimic, pentru că, nu ştiu cine este atât tde interesat să asculte ce cred eu, şi nici măcar dacă merită să vă spun toate astea. Nu cred că înţelegeţi...Probabil că vă gândiţi " Cine naiba mai este şi asta de se crede aşa de...superioară şi de inteligentă?". De fapt, nu mă consider superioară şi nici nu cred că dă inteligenţa pe afară din mine, sunt doar o persoană cu viziuni mult prea ample pentru a putea fi scrise, sau chiar înţelese, şi cu mult prea multe vise, iarăşi, de neînţeles. Pur şi simplu...nu am chef să mai explic ceva. Tot ce aş vrea este să, plec! Da! Să las totul în urmă! Să fug, pentru că eu întotdeauna am fugit de ce am refuzat să accept. Mereu a fost aşa. O fugă continuă, o interiorizare mult prea puternică...
Pentru că am reuşit cât de cât să-mi expun frustrările, mă simt mult mai bine. Poate că voi reuşi să scriu ceva mai relevant altădată....
Pentru că am reuşit cât de cât să-mi expun frustrările, mă simt mult mai bine. Poate că voi reuşi să scriu ceva mai relevant altădată....
sâmbătă, 4 aprilie 2009
Fericire
Ar trebui să mai spun ceva? Nu, cuvintele ar fi de prisos. Mai mult, cred că m-aş învinui mai mult decât am făcut-o deja. Ştiu asta, aşa că îmi voi asuma consecinţele faptelor mele. Pentru că, în nebunia momentelor mele iraţionale, am uitat că trăim în lumea măştilor (cum spuneam într-un post anterior) şi că ar fi trebuit să-mi impun o limită. Eu însă nu sunt falsă aşa că, sincer, acum nu-mi mai pasă. De ce? Pentru că nepăsarea este mult mai sănătoasă decât să trăieşti cufundat în propriile iluzii!
Iar acum, aş putea spune că sunt fericită. Iarăşi te vei întreba: De ce? Ai un motiv anume? Nu, nu am. Fericirea nu trebuie să fie declanşată de ceva, este ceva spontan. Şi plus de asta, de ce ar trebui să fiu supărată? Ieri vedeam în jurul meu numai chipuri fericite, pline de seninătate, deci de ce ar trebui să fiu eu singura care nu se integrază în atmosferă? Hei, hei! Aş putea să ţip acum, dacă nu aş avea nişte vecini care vor zice că sunt nebună şi că ar trebui să mă mut la 9 (mi-e şi-aşa de ajuns că vecina de la 4 nu mă suferă, deşi, între noi fie vorba, sentimentul e reciproc). So, ca să nu mai vorbesc iarăşi ore întregi în jurul unei nenorocite şi amărâte de idei, o să spun: De azi eu voi fi fericită! Deja simt parfumul fericirii, cu esenţe de priviri scânteietoare, zâmbete căt casa şi râsete cristaline.
P.S. Mirosul florilor este adorabil zilele astea, iar soarele este divin.
Iar acum, aş putea spune că sunt fericită. Iarăşi te vei întreba: De ce? Ai un motiv anume? Nu, nu am. Fericirea nu trebuie să fie declanşată de ceva, este ceva spontan. Şi plus de asta, de ce ar trebui să fiu supărată? Ieri vedeam în jurul meu numai chipuri fericite, pline de seninătate, deci de ce ar trebui să fiu eu singura care nu se integrază în atmosferă? Hei, hei! Aş putea să ţip acum, dacă nu aş avea nişte vecini care vor zice că sunt nebună şi că ar trebui să mă mut la 9 (mi-e şi-aşa de ajuns că vecina de la 4 nu mă suferă, deşi, între noi fie vorba, sentimentul e reciproc). So, ca să nu mai vorbesc iarăşi ore întregi în jurul unei nenorocite şi amărâte de idei, o să spun: De azi eu voi fi fericită! Deja simt parfumul fericirii, cu esenţe de priviri scânteietoare, zâmbete căt casa şi râsete cristaline.
P.S. Mirosul florilor este adorabil zilele astea, iar soarele este divin.
miercuri, 1 aprilie 2009
Sentimente mucegăite
Simt deja cum încep să te uit. Acum, e prea târziu pentru tot. Nu mai vreau să-mi amintesc de zâmbetul tău, de privirea ta fugară, de parfumul tău. Nu mai vreau să te identific în fiecare om din jurul meu, în străinul care trece pe lângă mine, în ideile celorlalţi. Gândurile mele care mereu s-au îndreptate către tine, încercarea continuă de a te face să mă observi, de a mă simpatiza măcar....toate, acum, în această clipă ce aş vrea să nu se sfârşească, nu-şi mai au rostul. Pentru ce să dureze o eternitate? Pentru că vreau să rămân în această stare de plutire între sentimente, deoarece nu vreau să realizez cu adevărat faptul că nu o să mai am la cine să mă gândesc, că nu o să mai simt nevoia de a-ţi vorbi. Poate că în ciuda faptului că vreau să nu-mi mai pese, voi continua să mă tot gândesc...Dar şie nu şi-a păsat. Ştiu asta. Pentru că ai preferat să refuzi să mă cunoşti...
Dacă închid ochii, pentru o clipă îmi voi imagina că suntem noi doi, ţinându-ne de mână, doar pentru a-mi da seama ce poveste frumoasă ar fi fost...Păcat, mare păcat. Nu mai vreau să îmi amintesc de conversaţiile noastre, de cum mă făceai să cred în nici eu nu ştiu ce. Ce fraieră am fost! Şi cât ţineam la tine! Nu ai meritat nimic. Dar eu am crezut, în naivitatea mea, că tu nu eşti la fel ca ei!
Nu vreau şi nici nu vei ştii niciodată că în spatele zâmbetului şi a ochilor mei se ascundeau atâtea trăiri şi sentimente. Cum tresăream doar la auzul glasului tău...Măccar acum ştiu că sentimentele meu nu vor fi prinse într-o capcană de unde nu ar mai avea scăpare-dragostea, joc blestemat, ce ne face să fim nebuni, visători şi incoştienţi- şi nu vor mucegăi într-un colţ prăfuit al inimii.
Şi poate că într-o zi tot tu vei fi cel care mă va ajuta când voi avea mai mare nevoie. Până atunci, rămân cu povestea nescrisă.
Dacă închid ochii, pentru o clipă îmi voi imagina că suntem noi doi, ţinându-ne de mână, doar pentru a-mi da seama ce poveste frumoasă ar fi fost...Păcat, mare păcat. Nu mai vreau să îmi amintesc de conversaţiile noastre, de cum mă făceai să cred în nici eu nu ştiu ce. Ce fraieră am fost! Şi cât ţineam la tine! Nu ai meritat nimic. Dar eu am crezut, în naivitatea mea, că tu nu eşti la fel ca ei!
Nu vreau şi nici nu vei ştii niciodată că în spatele zâmbetului şi a ochilor mei se ascundeau atâtea trăiri şi sentimente. Cum tresăream doar la auzul glasului tău...Măccar acum ştiu că sentimentele meu nu vor fi prinse într-o capcană de unde nu ar mai avea scăpare-dragostea, joc blestemat, ce ne face să fim nebuni, visători şi incoştienţi- şi nu vor mucegăi într-un colţ prăfuit al inimii.
Şi poate că într-o zi tot tu vei fi cel care mă va ajuta când voi avea mai mare nevoie. Până atunci, rămân cu povestea nescrisă.
marți, 31 martie 2009
Nu!
Dar chiar nu mai înţeleg nimic. Ştiam deja că viaţa e plină de surprize, dar e prea mult. Cred că mai de grabă nu vreau sau nu trebuie să înţeleg ce se întâmplă. Hei, oamenilor, de ce sunteţi mai schimbători decât vremea?
Păi da, o să ziceţi, dacă vă voi întreba într-o zi în faţă ce se petrece, că sunt eu nebună şi că am probleme cu tărtăcuţa sau că fac din ţânţar armăsar. Haideţi, totuşi, să nu ne mai ascundem după un deget, pentru că oricum nu are niciun rost. Ştiţi voi, viaţa nu poate fi trăită prin a ne refuza propria identitate, care, nu se ştie prin ce fenomene paranormale/extraterestre se tot schimbă! Haideţi să fim sinceri cu noi şi să renunţăm la nenorocitele alea de măşti care ne vor urmări până la bătrâneţe dacă ne chinuim să le purtăm încă de la vârsta asta. Vă spun eu, şi nu că m-as fi născut foarte învăţată sau cu cine ştie ce sclipire de geniu, că nu ajută la nimic să fim falşi. Ba din contră, vom vedea că toate acţiunile noastre se vor răsfânge asupra propriei persoane şi nu cred că va fi foarte drăguţ să vedem că rămânem singuri fix atunci când avem cea mai mare nevoie de un sprijin.
Partea proastă la schimbările astea e că, de cele mai multe ori, sunt negative. Ar fi bine dacă toţi am fi capabili de a ne analiza şi de a vedea unde trebuie să îmbunătăţim. Dar nu, de ce să facem ce e corect, atunci când ni se oferă posibilitatea de a deveni nişte oameni superficiali, prea plini de noi? Că doar noi suntem singurii care contăm şi nu trebuie decât nouă să ne fie bine. Nu, nu, nu! Ceea ce e foarte amuzant este că, de alte foarte multe ori, această imagine de oameni "cul" o vom adopta in faţa celor pe care vrem să-i impresionăm. Foarte, dar foarte wanna-be like, pentru că, poate, în faţa persoanelor apropriate vom renunţa a ne preface şi vom redeveni sinceri, oneşti şi iubitori, fără să ne pese de ce crede lumea. A, da, era să uit! Ar trebui să fim mai puţin preocupaţi de ce cred ceilalţi despre noi, pentru că părerea lor nu e foarte valoroasă. Adică, ce îmi pasă mie că tipa fashionistă cu tocuri de doisprezece centimetri care a trecut pe lângă mine astăzi în staţia de autobuz s-a uitat dispreţuitor la mine pentru că sunt pitică ( un exemplu, deşi în zilele în care sunt indispusă mi se mai întâmplă să primesc cine ştie ce priviri respingătoare) sau că ceilalţi au prejudecăţi înainte de a ne cunoaşte?Non-sens, fraţilor! Adevărata valoare a unei persoane nu stă în ce cred ceilalţi. Atâta timp cât noi ne simţim bine în pielea noastră, avem alături nişte prieteni adevăraţi( fie ei şi numai doi) ne putem numi fericiţi. Pentru că fericirea este numai atunci când o simţim cu adevărat, când nu suntem încătuşaţi de propriile noastre idei cum că trebuie să ne purtam într-un anume fel, când avem lângă noi pe cei cu care trăim la maxim şi râdem cu gura până la urechi. Da, acesta este faimosul the time of our lives, pe care, sper din tot sufletul, să-l aibă toată lumea.
Barierele pe care ni le impunem, schimbările la care suntem supuşi ar putea fi controlate. Am putea să nu ne mai agităm. Ar trebui să arătăm lumii că "Uite-mă, ăsta/asta-s eu şi nu dau doi bani pe ce crezi tu". Iar atunci când vrem să schimbăm ceva la noi, să gândim de două ori înainte. Nu se ştie niciodată când vom vrea să purtam faimoasa mască, care într-o zi s-ar putea să crape. S-ar putea chiar să ne pierdem în minciunile noastre. Schimbpări, schimbări şi iar schimbări. Cred că cel mai bine e să fim raţionali, sinceri, să mai ascultăm şi de inimioara noastra când e cazul, să râdem, să fim copii cât mai avem şansa asta. De restul, mai rămâne de văzut. Haide, kid, poţi mai mult de atât! Şi nu ai nevoie de măşti pentru a te afirma!
P.S. Am simţit nevoia să scriu asta. Şi poate am fost prea dură şi directă, dar să ştiţi că nu sunt chiar aşa de negativisă. Adică, prietenii mei sunt sinceri şi drăguţi şi demni de o super-îmbrăţişare.
Păi da, o să ziceţi, dacă vă voi întreba într-o zi în faţă ce se petrece, că sunt eu nebună şi că am probleme cu tărtăcuţa sau că fac din ţânţar armăsar. Haideţi, totuşi, să nu ne mai ascundem după un deget, pentru că oricum nu are niciun rost. Ştiţi voi, viaţa nu poate fi trăită prin a ne refuza propria identitate, care, nu se ştie prin ce fenomene paranormale/extraterestre se tot schimbă! Haideţi să fim sinceri cu noi şi să renunţăm la nenorocitele alea de măşti care ne vor urmări până la bătrâneţe dacă ne chinuim să le purtăm încă de la vârsta asta. Vă spun eu, şi nu că m-as fi născut foarte învăţată sau cu cine ştie ce sclipire de geniu, că nu ajută la nimic să fim falşi. Ba din contră, vom vedea că toate acţiunile noastre se vor răsfânge asupra propriei persoane şi nu cred că va fi foarte drăguţ să vedem că rămânem singuri fix atunci când avem cea mai mare nevoie de un sprijin.
Partea proastă la schimbările astea e că, de cele mai multe ori, sunt negative. Ar fi bine dacă toţi am fi capabili de a ne analiza şi de a vedea unde trebuie să îmbunătăţim. Dar nu, de ce să facem ce e corect, atunci când ni se oferă posibilitatea de a deveni nişte oameni superficiali, prea plini de noi? Că doar noi suntem singurii care contăm şi nu trebuie decât nouă să ne fie bine. Nu, nu, nu! Ceea ce e foarte amuzant este că, de alte foarte multe ori, această imagine de oameni "cul" o vom adopta in faţa celor pe care vrem să-i impresionăm. Foarte, dar foarte wanna-be like, pentru că, poate, în faţa persoanelor apropriate vom renunţa a ne preface şi vom redeveni sinceri, oneşti şi iubitori, fără să ne pese de ce crede lumea. A, da, era să uit! Ar trebui să fim mai puţin preocupaţi de ce cred ceilalţi despre noi, pentru că părerea lor nu e foarte valoroasă. Adică, ce îmi pasă mie că tipa fashionistă cu tocuri de doisprezece centimetri care a trecut pe lângă mine astăzi în staţia de autobuz s-a uitat dispreţuitor la mine pentru că sunt pitică ( un exemplu, deşi în zilele în care sunt indispusă mi se mai întâmplă să primesc cine ştie ce priviri respingătoare) sau că ceilalţi au prejudecăţi înainte de a ne cunoaşte?Non-sens, fraţilor! Adevărata valoare a unei persoane nu stă în ce cred ceilalţi. Atâta timp cât noi ne simţim bine în pielea noastră, avem alături nişte prieteni adevăraţi( fie ei şi numai doi) ne putem numi fericiţi. Pentru că fericirea este numai atunci când o simţim cu adevărat, când nu suntem încătuşaţi de propriile noastre idei cum că trebuie să ne purtam într-un anume fel, când avem lângă noi pe cei cu care trăim la maxim şi râdem cu gura până la urechi. Da, acesta este faimosul the time of our lives, pe care, sper din tot sufletul, să-l aibă toată lumea.
Barierele pe care ni le impunem, schimbările la care suntem supuşi ar putea fi controlate. Am putea să nu ne mai agităm. Ar trebui să arătăm lumii că "Uite-mă, ăsta/asta-s eu şi nu dau doi bani pe ce crezi tu". Iar atunci când vrem să schimbăm ceva la noi, să gândim de două ori înainte. Nu se ştie niciodată când vom vrea să purtam faimoasa mască, care într-o zi s-ar putea să crape. S-ar putea chiar să ne pierdem în minciunile noastre. Schimbpări, schimbări şi iar schimbări. Cred că cel mai bine e să fim raţionali, sinceri, să mai ascultăm şi de inimioara noastra când e cazul, să râdem, să fim copii cât mai avem şansa asta. De restul, mai rămâne de văzut. Haide, kid, poţi mai mult de atât! Şi nu ai nevoie de măşti pentru a te afirma!
P.S. Am simţit nevoia să scriu asta. Şi poate am fost prea dură şi directă, dar să ştiţi că nu sunt chiar aşa de negativisă. Adică, prietenii mei sunt sinceri şi drăguţi şi demni de o super-îmbrăţişare.
marți, 17 martie 2009
O zi mai puţin norocoasă
Sigur vi s-a întâmplat şi vouă, ştiţi voi, genul ăla de zile ploiase, enervante şi deprimante, în care nimic nu pare să meargă cum trebuie. Nu credeam că voi păţi şi eu cine ştie ce chestii dubioase în aceste zile veri primare cu zilele de vineri 13, dar niciodată să nu spui niciodată.
Deci, ziua mea a început ca de obicei. După ce m-am trezit la 8, m-am chinuit vreo oră să nu adorm, deoarece îmi picau ochii in gură de somn. După, ceva mai puţin neaşteptat, a fost zgomotul din faţa blocului cauzat de maşinăria care spărgea ( sau ce o fi făcând ) asfaltul. Minunat. Toata treaba asta a mai durat vreo oră, timp în care simţeam cum podeaua se mişcă cu mine. Parcă era cutremer! Trecând peste viaţa cotidiană a unui bloc dintr-un cartier bucureştean, în drum spre liceu, la "Iroilor Station" ( ca să-l citez pe "prietenul" meu chinez care vrea să ajungă la "Iroilor" cu metroul, dintr-un loc unde, paradoxal sau nu, nu există staţie!) s-a urcat o tanti, machiată strident şi foarte prost carea început să se certe cu ea însăşi. A început ea acolo să vorbească o serie de chestii porcoase ( nu voi exemplifica, pentru că acesta este un blog, nu un bordel ). În tot cazul, cireaşa de pe tort a fost momentul când ea a zis că mereu a fost o femeie frumoasă. Presimt că ori nu s-a uitat vreodată în oglindă, ori oglinda era spartă.
La liceu, Slavă Domnului, nu m-am împiedicat, nu mi-am rupt nicio mână şi nici nu mi-am pierdut capul. Dar, cel mai amuzat ( vi se va părea vouă ) a fost drumul spre casă. Aşteptam noi, eu cu colegă-mea, în staţie să vină autobuzul, dar cum afară era o vreme de cacao, de nici câinele nu merită dat afară, presimţeam că aveam mult de aşteptat. Între timp, am refuzat să ne urcăm într-un 368 plin ochi, în care am fi devenit sardinuţe şi am mai rămas, aşteptând în ploaie. Dar, pentru că de, nu ne-am mulţumit cu ce aveam, a trebuit să ne facem noi " prieteni", că Bucureştiul e plin de surprize pe la toate colţurile. Apar vreo patru tipi, iar noi începusem să sperăm că nu se vor băga în vorbă cu noi, pentru că feţele lor nu ne plăceau deloc. Dar se pare că degeaba am sperat noi, pentru că au început să ne vorbească : că suntem din Sava, că eu semăn cu o fată frumoasă din nu-ştiu-ce liceu ( da, sigur, şi se presupunea că trebuie să mulţumesc pentru complimentul făcut, care consta într-o comparaţie cu cineva pe care, oricum, nu cunoşteam ), iar colega mea seamănă cu o anume Dorina. Wtf? Deşi mi-aş fi dorit sa le zic vreo două, am preferat să tac din gură, cu speranţa că se vor plictisi şi se vor căra. Până la urmă au plecat, iar inimile noastre şi-au revenit, deşi pentru câteva minute se făcuseră cât puricele. Clar nu era ziua noastră norocoasă! Culmea, pe drum i-am revăzut şi ne-am dorit să nu ne vadă şi ei pe noi, pentru că nu mai aveam chef de conversaţii "inteligente". La naiba, fraţilor, cumpăraţi-vă o viaţă!
Când am coborât din 168, am luat-o spre casă. Însă, deşi tocmai răsuflasem uşurată că ziua s-a terminat, la gangul pe unde trebuia să trec, erau vreo şase potăi întinse pe jos. Am trecut eu, uşor tensionată, şi când mă consideram scăpată de pericolul javrelor, a început un câine să latre, încât mi-a sărit inima din piept. Noroc cu unii care au început să-l înjure şi s-a potolit. Cine spunea că animalele nu aud şi nu înţeleg?
Acum sunt acasă, la căldurică şi în siguranţă. Dar să nu uităm că aşa cum zice reclama de la Lion 9 din 10 accidente se întâmplă în casă!
Măcar acum,voi avea ce să povestesc mâine la ora de română. Glumesc.
Deci, ziua mea a început ca de obicei. După ce m-am trezit la 8, m-am chinuit vreo oră să nu adorm, deoarece îmi picau ochii in gură de somn. După, ceva mai puţin neaşteptat, a fost zgomotul din faţa blocului cauzat de maşinăria care spărgea ( sau ce o fi făcând ) asfaltul. Minunat. Toata treaba asta a mai durat vreo oră, timp în care simţeam cum podeaua se mişcă cu mine. Parcă era cutremer! Trecând peste viaţa cotidiană a unui bloc dintr-un cartier bucureştean, în drum spre liceu, la "Iroilor Station" ( ca să-l citez pe "prietenul" meu chinez care vrea să ajungă la "Iroilor" cu metroul, dintr-un loc unde, paradoxal sau nu, nu există staţie!) s-a urcat o tanti, machiată strident şi foarte prost carea început să se certe cu ea însăşi. A început ea acolo să vorbească o serie de chestii porcoase ( nu voi exemplifica, pentru că acesta este un blog, nu un bordel ). În tot cazul, cireaşa de pe tort a fost momentul când ea a zis că mereu a fost o femeie frumoasă. Presimt că ori nu s-a uitat vreodată în oglindă, ori oglinda era spartă.
La liceu, Slavă Domnului, nu m-am împiedicat, nu mi-am rupt nicio mână şi nici nu mi-am pierdut capul. Dar, cel mai amuzat ( vi se va părea vouă ) a fost drumul spre casă. Aşteptam noi, eu cu colegă-mea, în staţie să vină autobuzul, dar cum afară era o vreme de cacao, de nici câinele nu merită dat afară, presimţeam că aveam mult de aşteptat. Între timp, am refuzat să ne urcăm într-un 368 plin ochi, în care am fi devenit sardinuţe şi am mai rămas, aşteptând în ploaie. Dar, pentru că de, nu ne-am mulţumit cu ce aveam, a trebuit să ne facem noi " prieteni", că Bucureştiul e plin de surprize pe la toate colţurile. Apar vreo patru tipi, iar noi începusem să sperăm că nu se vor băga în vorbă cu noi, pentru că feţele lor nu ne plăceau deloc. Dar se pare că degeaba am sperat noi, pentru că au început să ne vorbească : că suntem din Sava, că eu semăn cu o fată frumoasă din nu-ştiu-ce liceu ( da, sigur, şi se presupunea că trebuie să mulţumesc pentru complimentul făcut, care consta într-o comparaţie cu cineva pe care, oricum, nu cunoşteam ), iar colega mea seamănă cu o anume Dorina. Wtf? Deşi mi-aş fi dorit sa le zic vreo două, am preferat să tac din gură, cu speranţa că se vor plictisi şi se vor căra. Până la urmă au plecat, iar inimile noastre şi-au revenit, deşi pentru câteva minute se făcuseră cât puricele. Clar nu era ziua noastră norocoasă! Culmea, pe drum i-am revăzut şi ne-am dorit să nu ne vadă şi ei pe noi, pentru că nu mai aveam chef de conversaţii "inteligente". La naiba, fraţilor, cumpăraţi-vă o viaţă!
Când am coborât din 168, am luat-o spre casă. Însă, deşi tocmai răsuflasem uşurată că ziua s-a terminat, la gangul pe unde trebuia să trec, erau vreo şase potăi întinse pe jos. Am trecut eu, uşor tensionată, şi când mă consideram scăpată de pericolul javrelor, a început un câine să latre, încât mi-a sărit inima din piept. Noroc cu unii care au început să-l înjure şi s-a potolit. Cine spunea că animalele nu aud şi nu înţeleg?
Acum sunt acasă, la căldurică şi în siguranţă. Dar să nu uităm că aşa cum zice reclama de la Lion 9 din 10 accidente se întâmplă în casă!
Măcar acum,voi avea ce să povestesc mâine la ora de română. Glumesc.
luni, 16 martie 2009
Auzi voci?
Nu şi iarăşi nu! Ce nu înţelegi că nu-mi pasă ce zici tu? E treaba mea şi numai a mea! Nu ai de ce să te bagi tu, cu al tău faimos şi binecunoscut " Ţi-am zis eu că aşa se va întâmpla!". Mori! Voce nenorocită! Să nu te mai aud! Nu ai cum să ai dreptate! Numai eu am dreptate. Eu ştiu ce înseamnă să trăieşti într-o lume adevărată, tu exişti doar în mintea mea bolnavă, printre neuronii mei, deci în concluzie, dacă voi închide ochii vei dispărea. "Oooops! Se pare că nu funcţionează!" Tu nu înţelegi să pleci? ACUM! "Nu o să plec, pentru că ai nevoie de mine. Fără mine eşti pierdută...Hahahaha!!!" Ba nu, mă descurc şi fără tine, ştiu şi eu ce e bine pentru mine şi ce nu. " De ce nu vrei să încercăm se ne înţelegem?" Pentru că mă enervezi, mă stresezi. "Păi, conform teoriei mele, atunci când cineva este enervat de celălalt, este pe motivul că respectivul are dreptate. Prin urmare, am dreptate şi tu negi lucrul acesta." Um, ştii ceva, cred că ...hm..ai dreptate. Adică, uite, tu mereu mi-ai zis ce e bine şi mereu eu am făcut opusul şi de fiecare dată eu am fost cea supărată. Poate că nu eşti chiar aşa de insuportabilă pe cât cred eu, doar că uneori cam exagerezi cu chestiile gen "Miruna, numai tu eşti de vină". Tind să cred că pot mai mult, nu crezi?
Pentru voi: Nu am luat-o încă razna şi nu vorbesc cu voci imaginare. Mai am mult până ajung în faza asta, aşa că nu sunt un caz pierdut. Ideea era să vă spun că toţi avem, ascunsă în adâncul nostru, o voce interioară, de care, vrem, nu vrem, trebuie să mai şi ascultăm din când în când. Şi ştiţi de ce? Pentru că are dreptate! Tare mi-ar plăcea să vă explic ce e cu acest subconştient al nostru, care parcă este o umbră ce ne torturează. Probabil e un al doilea EU al nostru, acela adevărat, care încă nu a fost compleşit de răutatea din jur. Suntem tot noi, cei care am vrea să fim cu adevărat, cei care ştim ce e corect, deşi mereu vom alege ceea ce e greşit, noi cei care suntem nevinovaţi şi mai sperăm pentru ceva mai bun. Dar, cred că vocea asta nu e un spirit malefic enervat. Sau cel puţin aşa sper. (laughs)
Pentru voi: Nu am luat-o încă razna şi nu vorbesc cu voci imaginare. Mai am mult până ajung în faza asta, aşa că nu sunt un caz pierdut. Ideea era să vă spun că toţi avem, ascunsă în adâncul nostru, o voce interioară, de care, vrem, nu vrem, trebuie să mai şi ascultăm din când în când. Şi ştiţi de ce? Pentru că are dreptate! Tare mi-ar plăcea să vă explic ce e cu acest subconştient al nostru, care parcă este o umbră ce ne torturează. Probabil e un al doilea EU al nostru, acela adevărat, care încă nu a fost compleşit de răutatea din jur. Suntem tot noi, cei care am vrea să fim cu adevărat, cei care ştim ce e corect, deşi mereu vom alege ceea ce e greşit, noi cei care suntem nevinovaţi şi mai sperăm pentru ceva mai bun. Dar, cred că vocea asta nu e un spirit malefic enervat. Sau cel puţin aşa sper. (laughs)
vineri, 13 martie 2009
Noi
Da, da, chiar noi.
Noi, cei care trăim totul to the full, fără să lăsăm o secundă din viaţa noastră fără să fie simţită.
Noi, cei care râdem prea zgomotos şi îi deranjăm pe ceilalţi.
Noi, cei care credem în visele noastre.
Noi, cei ce suntem conduşi de feeling-urile de moment.
Noi, cei ce ne îndrăgostim şi iubim.
Noi, cei care adorăm îmbrăţişările.
Noi, cei care vom încălca regulile, la un moment dat.
Noi, cei care avem în jurul nostru numai prieteni speciali.
Noi, cei care vom fi dezamăgiţi măcar o dată. Dar ne vom ridica şi o vom lua de la capăt.
Noi, cei care mâncăm prea multă ciocolată.
Noi, cei care iubim marea.
Noi, cei care dansăm în ploaie.
Noi, cei care trăim pe Norişorul Nr. 9.
Noi, cei care ne suţinem opiniile.
Noi, cei care luptăm pentru ambiţiile noastre.
Noi, cei care vom pierde nopţi, numărând stelele.
Noi, cei care ne enervăm.
Noi, cei care iertăm.
Noi, cei plini de speranţă.
Noi, cei sinceri.
Noi, cei darnici.
Noi, cei plini de viaţă.
Noi, cei tineri.
Noi, cei optimişti.
Noi, cei timizi.
Noi, cei încrezători.
Noi, cei rebeli.
Noi, adolescenţii, cei care vom plânge când cea mai frumoasă parte a vieţii noastre se va termina.
Noi, cei care trăim totul to the full, fără să lăsăm o secundă din viaţa noastră fără să fie simţită.
Noi, cei care râdem prea zgomotos şi îi deranjăm pe ceilalţi.
Noi, cei care credem în visele noastre.
Noi, cei ce suntem conduşi de feeling-urile de moment.
Noi, cei ce ne îndrăgostim şi iubim.
Noi, cei care adorăm îmbrăţişările.
Noi, cei care vom încălca regulile, la un moment dat.
Noi, cei care avem în jurul nostru numai prieteni speciali.
Noi, cei care vom fi dezamăgiţi măcar o dată. Dar ne vom ridica şi o vom lua de la capăt.
Noi, cei care mâncăm prea multă ciocolată.
Noi, cei care iubim marea.
Noi, cei care dansăm în ploaie.
Noi, cei care trăim pe Norişorul Nr. 9.
Noi, cei care ne suţinem opiniile.
Noi, cei care luptăm pentru ambiţiile noastre.
Noi, cei care vom pierde nopţi, numărând stelele.
Noi, cei care ne enervăm.
Noi, cei care iertăm.
Noi, cei plini de speranţă.
Noi, cei sinceri.
Noi, cei darnici.
Noi, cei plini de viaţă.
Noi, cei tineri.
Noi, cei optimişti.
Noi, cei timizi.
Noi, cei încrezători.
Noi, cei rebeli.
Noi, adolescenţii, cei care vom plânge când cea mai frumoasă parte a vieţii noastre se va termina.
sâmbătă, 7 martie 2009
Printemps
Se pare că am cam neglijat blog-ul pentru o perioadă, fapt pentru care mă simt vinovată. Am fost destul de ocupată şi cred că acesta va fi statutul meu până la următoarea vacanţă. Dar, cu toate acestea, m-am apucat de citit şi am reuşit să-mi termin mica mea nuvelă. Nu e mare scofală, dar trebuie să rescunosc că sunt tare mândră de mine.
Um, a venit primăvară, fapt care mă bucură enorm. Aţi văzut câte feţe zâmbitoare sunt acum pe stradă pentru că nu mai trebuie să ne luptam cu mizeria şi noroaiele unui Bucureşti plouat şi nins? Păcat însă că nimeni nu vede mai mult de atât. Când vine primvara, toţi ar trebui să ne simţim din nou tineri ( mă refer aici la cei mai înaintaţi în vârstă, pentru că eu una sunt mulţumită de frumoasa mea vârstă ), plini de viaţă, să începem să ne facem planuri pentru viitoarele vacanţe/concedii. Din păcate însă nu avem timp să facem toate astea şi să realizăm toate frânturile de viaţă din jurul nostru, pentru că suntem prea încărcaţi cu întâlniri importante, examene, progamul enervant şi insuportabil de la liceu/serviciu şi lipsa de somn cauzată de prea mult stres. Poate că am devenit eu radicală, dar cam ăsta este prototipul omului societăţii de astăzi. Nu vreau acum să generalizez lucrurile, deoarece sunt conştientă că la o vârsta de treizeci-patruzeci de ani poate că şi eu ( date fiind măreţele mele ambiţii ) o să fiu îngropată în hârţoage şi nu mă voi putea dezlipi de laptop din cauza nenumăratelor sarcini pe care va trebui să le îndeplinesc. Dar mesajul pe care vreau să-l transmit este că noi, care printr-o ironie a sorţii am fost numiţi oameni ( deşi mai de grabă suntem nişte roboţei ce trebuie să facă n chestii după o rutină zilnică ), ar trebui să ţinem cont de mesajul de la coşul de gunoi de la McDonald's şi să uităm măcar pentru o zi de griji. Mă rezum doar la această idee, deoarece nici măcar eu nu aş fi în stare să renunţ la telefonul mobil sau la calculator. Am recunoscut că sunt ocupată şi chiar mă stresează lucrul ăsta, pentru că aş prefera să nu stau să-mi fac temele care de multe ori nu-mi vor folosi la nimic şi să-mi iau iPod-ul şi să plec la plimbare prin oraş.
Deci, aş vrea să vă spun că ar fi foarte frumos dacă ne-am bucura cu adevărat de razele soarelui ce au stat atâta timp ascunse sub pătura groasă a norilor. Ar trebui să le lăsăm să ne intre in suflet şi să ne umple cu căldură, iubire şi speranţă. Primăvara este un nou început ce ne este dat şi de care, în mod normal, ar trebui să profităm din plin. Acum ne deschidem sufletele şi luăm marile decizii pecare va trebui (teoretic) să le respectăm. Dacă vrem să slăbim, vom slăbi. dacă vrem să ne schimbăm look-ul, o vom face. Pentru că de-aai e primăvară şi de-aia trebuie să luam iniţiative. Dacă suntem suficient de inspiraţi, vom scrie chiar şi poezii. Putem să mergem să facem poze, atunci când natura va înverzi ( pentru că momentan este abia martie, iar copacii sunt încă nişte schelete amorţite de frigul de acum câteva săptămâni). Dar, cel mai important, trebuie să facem planuri. Sau hai să uităm de planuri, care probabil că nu vor fi duse până la capăt. Ne vom urma instinctele şi dacă vrem să plecăm la mare week-endul viitor, vom lua primul tren spre Constanţa şi duşi vom fi. ( era doar un exemplu, deşi tare mi-ar plăcea să plec la mare pentru că îmi lipseşte mult). Despre asta e vorba! De a fi cine vrem noi să fim, fără să avem prejudecăţi, fără să ne pese de părerea celorlalţi, să ne păstrăm naturaleţea şi să ne bucurăm de ghiocei şi zambile. ( asta pentru că pe birou am trei zambile mov şi albe care miros foarte drăguţ).
Vom putea fi nişte fluturaşi care zboară spre infinit şi se pierd în albastrul cerului, în căutare de vise.
Deci, aş vrea să vă spun că ar fi foarte frumos dacă ne-am bucura cu adevărat de razele soarelui ce au stat atâta timp ascunse sub pătura groasă a norilor. Ar trebui să le lăsăm să ne intre in suflet şi să ne umple cu căldură, iubire şi speranţă. Primăvara este un nou început ce ne este dat şi de care, în mod normal, ar trebui să profităm din plin. Acum ne deschidem sufletele şi luăm marile decizii pecare va trebui (teoretic) să le respectăm. Dacă vrem să slăbim, vom slăbi. dacă vrem să ne schimbăm look-ul, o vom face. Pentru că de-aai e primăvară şi de-aia trebuie să luam iniţiative. Dacă suntem suficient de inspiraţi, vom scrie chiar şi poezii. Putem să mergem să facem poze, atunci când natura va înverzi ( pentru că momentan este abia martie, iar copacii sunt încă nişte schelete amorţite de frigul de acum câteva săptămâni). Dar, cel mai important, trebuie să facem planuri. Sau hai să uităm de planuri, care probabil că nu vor fi duse până la capăt. Ne vom urma instinctele şi dacă vrem să plecăm la mare week-endul viitor, vom lua primul tren spre Constanţa şi duşi vom fi. ( era doar un exemplu, deşi tare mi-ar plăcea să plec la mare pentru că îmi lipseşte mult). Despre asta e vorba! De a fi cine vrem noi să fim, fără să avem prejudecăţi, fără să ne pese de părerea celorlalţi, să ne păstrăm naturaleţea şi să ne bucurăm de ghiocei şi zambile. ( asta pentru că pe birou am trei zambile mov şi albe care miros foarte drăguţ).
Vom putea fi nişte fluturaşi care zboară spre infinit şi se pierd în albastrul cerului, în căutare de vise.
vineri, 6 februarie 2009
Şaişpe.
Well, azi am şaişpe ani şi o zi şi mă simt bine. Nu e aşa mare diferenţă, decât că sunt mai mare cu 2 zile decât eram alaltăieri. Asta da fraza coerentă! În fine, nici nu trebuie să înţelegeţi voi. Sunt rea în această dimineaţă.
Păăăăăi, cam asta este. Aproape că se termină vacanţa şi evident că nu am terminat de citit "Cartea nunţii" pentru simplul motiv că nu mă atrage povestea şi nu reuşesc sa citesc mai mult de douăzeci de pagini pe zi. Aş prefera totuşi să citesc alte cărti, mult mai interesante. Am reuşit să văd şi eu "Twilight" şi recunosc că am avut nevoie de un pachet de şerveţele la mine, pentru că nu mi-am putut stăpâni pronirile alea tipice fetelor de a plânge la genul ăsta de filme.
Nu ştiu care a fost scopul acestui post. Chiar nu stiu. E stupid şi fără sens. În fine. Cred că ştiu ce voi face acum!
Voi mulţumi prietenilor mei asta pentru că întotdeauna am vrut să fac asta şi niciodata nu mi-am găsit cuvintele.
Mulţumesc:
Cristina - pentru că ne certăm des, dar împreuna aveam the time of our lives.
Laura - pentru că eşti colega mea de bancă de un semestru şi simt că te cunosc de o viaţa ( momentele noastre de râs rulează) p.s. mă suporţi necondiţionat, lucru pentru care îşi rămân datoare pe viaţă.
Mişu - la naiba, ne ştim de la grădiniţăăă! Mulţumesc muuuuult, my dear friend ( pentru că tu chiar ştii să fii un prieten bun, cu tot cu certurile noastre)! ( sunt prea muuuulte motive )
Andrei - tu eşti geniul, cu idei măreţe şi care îmi apreciază avatarele/urile de pe messenger şi zâmbetul uriaş. Thank youuu, my dear friend! ( n motive )
Alina - probleme sentimentale se rezolvă cu o prietenă. ( ştim noi ) şi "Do you trust meeee?"
Andreea - iuhuuu, o altă colegă de grădiniţăăă! Discuţiile noastre de auto-cunoştere fac toţi banii!
Miruna - pentru că...nu am cuvinte să pot spune exact ceva. Ah gata ştiu, pentru că mă faci să am încredere şi să lupt ( cu toată nebunia ta )
Biannca - Uaaau! Mulţumesc mult, miss! ( că mă suporţi 7 ore pe zi, şi chiar şi dupa ora unu noaptea )
Lexus - Weeeeell, sora mea cea mare. Ochii albaştrii, blonde amândouă, caractere diferite dar care se completeză perfect.
Ana - În Jamaica e verdeaţă...eşti adorabilăăăăă.
Ştefan - Chiar dacă ne cunoaştem de puţin timp, îţi multumesc că ai nervii să mă suporţi. ( şi crizele de râs )
Andreea ( clasă ) - Năăăăsuuuuuuuuuuuuuuuuc!
Lorena - Pupici pe năsuc. ( şi îmi pare rău că nu vom mai fi colege de clasă. te iubesc. )
Antonia ( sisuu) - aici e prea mult de spus şi nu am cuvinte pentru tot ce însemni tu pentru mine, în ciuda faptului că ne vedem o dată la juma de an.
Irina - Te ştiu de la patru ani şi am fost vecine. Esti mai mică cu un an decât mine, dar ai mai multa minte decît mine că să reuşeşti să ma trezeşti la realitate. Mulţam fain, Irinucooo!
Vă iubesc pe toţiiiii. Mai că îmi vine să plâng.
Păăăăăi, cam asta este. Aproape că se termină vacanţa şi evident că nu am terminat de citit "Cartea nunţii" pentru simplul motiv că nu mă atrage povestea şi nu reuşesc sa citesc mai mult de douăzeci de pagini pe zi. Aş prefera totuşi să citesc alte cărti, mult mai interesante. Am reuşit să văd şi eu "Twilight" şi recunosc că am avut nevoie de un pachet de şerveţele la mine, pentru că nu mi-am putut stăpâni pronirile alea tipice fetelor de a plânge la genul ăsta de filme.
Nu ştiu care a fost scopul acestui post. Chiar nu stiu. E stupid şi fără sens. În fine. Cred că ştiu ce voi face acum!
Voi mulţumi prietenilor mei asta pentru că întotdeauna am vrut să fac asta şi niciodata nu mi-am găsit cuvintele.
Mulţumesc:
Cristina - pentru că ne certăm des, dar împreuna aveam the time of our lives.
Laura - pentru că eşti colega mea de bancă de un semestru şi simt că te cunosc de o viaţa ( momentele noastre de râs rulează) p.s. mă suporţi necondiţionat, lucru pentru care îşi rămân datoare pe viaţă.
Mişu - la naiba, ne ştim de la grădiniţăăă! Mulţumesc muuuuult, my dear friend ( pentru că tu chiar ştii să fii un prieten bun, cu tot cu certurile noastre)! ( sunt prea muuuulte motive )
Andrei - tu eşti geniul, cu idei măreţe şi care îmi apreciază avatarele/urile de pe messenger şi zâmbetul uriaş. Thank youuu, my dear friend! ( n motive )
Alina - probleme sentimentale se rezolvă cu o prietenă. ( ştim noi ) şi "Do you trust meeee?"
Andreea - iuhuuu, o altă colegă de grădiniţăăă! Discuţiile noastre de auto-cunoştere fac toţi banii!
Miruna - pentru că...nu am cuvinte să pot spune exact ceva. Ah gata ştiu, pentru că mă faci să am încredere şi să lupt ( cu toată nebunia ta )
Biannca - Uaaau! Mulţumesc mult, miss! ( că mă suporţi 7 ore pe zi, şi chiar şi dupa ora unu noaptea )
Lexus - Weeeeell, sora mea cea mare. Ochii albaştrii, blonde amândouă, caractere diferite dar care se completeză perfect.
Ana - În Jamaica e verdeaţă...eşti adorabilăăăăă.
Ştefan - Chiar dacă ne cunoaştem de puţin timp, îţi multumesc că ai nervii să mă suporţi. ( şi crizele de râs )
Andreea ( clasă ) - Năăăăsuuuuuuuuuuuuuuuuc!
Lorena - Pupici pe năsuc. ( şi îmi pare rău că nu vom mai fi colege de clasă. te iubesc. )
Antonia ( sisuu) - aici e prea mult de spus şi nu am cuvinte pentru tot ce însemni tu pentru mine, în ciuda faptului că ne vedem o dată la juma de an.
Irina - Te ştiu de la patru ani şi am fost vecine. Esti mai mică cu un an decât mine, dar ai mai multa minte decît mine că să reuşeşti să ma trezeşti la realitate. Mulţam fain, Irinucooo!
Vă iubesc pe toţiiiii. Mai că îmi vine să plâng.
luni, 2 februarie 2009
Momente
Am realizat ceva. Mă simt bine în pielea mea. Cu tot cu momentele de râs zgomotos şi enervant, cu porniri copilăreşti şi mai-ştiu-eu-ce alte nebuneli de-ale mele. E chiar drăguţ să pot afirma lucrul ăsta. Nu-mi mai e ruşine de mine, chiar deloc. Cel puţin pentru câteva zile nu îmi va fi. Ceea ce e foarte bine pentru părerea de sine pe care o am faţă de mine.
Am râs azi. Am pierdut un nasture de la un trenci nou. Am băut ciocolată caldă. Am îngheţat în staţia de autobuz. Am mers în Cişmigiu. A fost drăguţ. Am cunoscut oameni noi. Prietenii îţi fac viaţa mai frumoasă. Nu voi mai scrie ceva până pe cinci, când sper că voi reuşi să postez şi nişte poze atunci. Şi cam atât pentru azi. Ah, da. Cred că astăzi o să citesc înainte să ma culc.
Am râs azi. Am pierdut un nasture de la un trenci nou. Am băut ciocolată caldă. Am îngheţat în staţia de autobuz. Am mers în Cişmigiu. A fost drăguţ. Am cunoscut oameni noi. Prietenii îţi fac viaţa mai frumoasă. Nu voi mai scrie ceva până pe cinci, când sper că voi reuşi să postez şi nişte poze atunci. Şi cam atât pentru azi. Ah, da. Cred că astăzi o să citesc înainte să ma culc.
duminică, 1 februarie 2009
Nimic ce v-ar interesa
Nu ştiu de ce, dar am rugat-o pe Andreea să mă provoace să scriu ceva ca să văd dacă mă pot încadra într-o temă propusă. Wrong! Mi-a spus să scriu despre vacanţe exotice sau Top 10 ale micilor mele plăceri. Cred că o să scriu micul meu top, deoarece acum, când afără e atât de deprimant, vacanţele exotice mi se par atât de îndepărtate.
Well, hai sa încep.
1. Să beau cafea - aş bea cafea zilnic dacă n-aş şti că nu e sănătoasă.
2. Shopping-ul - addicted! şi iubesc Băneasa Shopping Center.
3. Să citesc gossip magazines/ Perez Hilton gossip site - muhaha! ( dar asta nu înseamnă că sunt o gossip girl, pur şi simplu, mi se pare interesant să aflu veşti despre vedete )
4. Să mă uit la desene animate - mă fac să visez mult şi îmi dau speranţă.
5. Să citesc cărţi cocktail/chic.
6. Să-mi cumpăr accesorii hand-made.
7. Să mă plimb.
8. Să dau/primesc hug-uri - ce e mai frumos de atât?
9. Să scriu diverse ( pe blog, compuneri, poezii )
10. Să mănânc cheese cake sau tort de ciocolată de la Gloria's Jeans Coffees.
Well, hai sa încep.
1. Să beau cafea - aş bea cafea zilnic dacă n-aş şti că nu e sănătoasă.
2. Shopping-ul - addicted! şi iubesc Băneasa Shopping Center.
3. Să citesc gossip magazines/ Perez Hilton gossip site - muhaha! ( dar asta nu înseamnă că sunt o gossip girl, pur şi simplu, mi se pare interesant să aflu veşti despre vedete )
4. Să mă uit la desene animate - mă fac să visez mult şi îmi dau speranţă.
5. Să citesc cărţi cocktail/chic.
6. Să-mi cumpăr accesorii hand-made.
7. Să mă plimb.
8. Să dau/primesc hug-uri - ce e mai frumos de atât?
9. Să scriu diverse ( pe blog, compuneri, poezii )
10. Să mănânc cheese cake sau tort de ciocolată de la Gloria's Jeans Coffees.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
