Prolog

M-am hotărât, până una-alta, să nu mai autocompătimesc atâta. Nimănui nu-i plac sufletele reci şi plângăcioase, right? Aşa că, lăsându-mi frustrările deoparte, m-am hotărât, într-un moment de narcisism scriitoricesc (sună al naibii de ciudat, dar inventez cuvinte noi), să vă arăt ceva de la o o chestie scrisă de mine. Iată deci, cine este Marina, cea lipsită de noroc, dependentă de cafea şi foarte aiurită. De fapt, cum spune şi titlul, este o cafea dulce-amară.

"Întotdeauna m-am considerat o persoană lipsită de noroc, poate pentru simplul fapt că m-am născut cudouă mâini şi două picioare stângi. Pentru mine, la vârsta de şaisprezece ani, viaţa este un joc, pe care îl trăiesc în felul meu unic: azi cad, mâine mă ridic, iar toate se întâmplă cu un motiv anume. De exemplu, o dată mi-am uitat cheile acasă, iar părinţii mei erau plecaţi până a doua zi. Poate că o persoană „normală” s-ar fi enervat, ar fi început să plângă şi să-şi sune părinţii disperată de vreo zece ori, fără să înţeleagă că ei nu au cum să se întoarcă acasă la doar o bătăaie din palme. Ce-am făcut eu? Am început să râd, mi-am sunat prietena şi am întrebat-o dacă o deranjează să dorm la ea. Ca să nu mai vorbim de zecile de ori în care mi-am uitat umbrela acasă fix în ziua nepotrivită. Dar acesta-i norocul meu! Şi, spre surprinderea mea, am început chiar să mă laud cu el! Iar o plimbare prin ploaie nu strică niciodată, nu?

Dar pe lângă acest defect al meu, care poate că din duşman îmi va deveni prieten, mereu m-am lăsat condusă de emoţii. Ca şi acum, de altfel. Pentru că nu mai sunt în stare să-mi dau seama dacă trăiesc un vis sau e real, dacă...Nu voi scrie o înşiruiri de „dacă”, fiindcă nu le văd rostul. Mă plictisesc prea mult, iar una din noile mele reguli este să nu mă mai las condusă de probabilităţi. De ce? Pentru că este mult mai important să simt vibraţiile prezentului, decât să mă însetez cu dorinţa înăbuşitoare de a gusta din propriile mele iluzii. "

!?

Mă simt atât de lipsită de inspiraţie, parcă nu mai reuşesc să-mi definesc propriile stări sufleteşti. Dar dacă eu nu mă pot înţelege pe mine însămi, cum aş putea pretinde ca ceilalţi să ştie cine sunt, ce cred, ce simt, cum gândesc ş.a? Iată deci că mă văd în faţa faptului împlinit: parcă toată imaginaţia s-a scurs printr-o fisură a craniului meu (una imaginară, bineînţeles). Stupid, aş zice. Nu mai simt nevoie să spun nimic, pentru că, nu ştiu cine este atât tde interesat să asculte ce cred eu, şi nici măcar dacă merită să vă spun toate astea. Nu cred că înţelegeţi...Probabil că vă gândiţi " Cine naiba mai este şi asta de se crede aşa de...superioară şi de inteligentă?". De fapt, nu mă consider superioară şi nici nu cred că dă inteligenţa pe afară din mine, sunt doar o persoană cu viziuni mult prea ample pentru a putea fi scrise, sau chiar înţelese, şi cu mult prea multe vise, iarăşi, de neînţeles. Pur şi simplu...nu am chef să mai explic ceva. Tot ce aş vrea este să, plec! Da! Să las totul în urmă! Să fug, pentru că eu întotdeauna am fugit de ce am refuzat să accept. Mereu a fost aşa. O fugă continuă, o interiorizare mult prea puternică...

Pentru că am reuşit cât de cât să-mi expun frustrările, mă simt mult mai bine. Poate că voi reuşi să scriu ceva mai relevant altădată....

Fericire

Ar trebui să mai spun ceva? Nu, cuvintele ar fi de prisos. Mai mult, cred că m-aş învinui mai mult decât am făcut-o deja. Ştiu asta, aşa că îmi voi asuma consecinţele faptelor mele. Pentru că, în nebunia momentelor mele iraţionale, am uitat că trăim în lumea măştilor (cum spuneam într-un post anterior) şi că ar fi trebuit să-mi impun o limită. Eu însă nu sunt falsă aşa că, sincer, acum nu-mi mai pasă. De ce? Pentru că nepăsarea este mult mai sănătoasă decât să trăieşti cufundat în propriile iluzii!
Iar acum, aş putea spune că sunt fericită. Iarăşi te vei întreba: De ce? Ai un motiv anume? Nu, nu am. Fericirea nu trebuie să fie declanşată de ceva, este ceva spontan. Şi plus de asta, de ce ar trebui să fiu supărată? Ieri vedeam în jurul meu numai chipuri fericite, pline de seninătate, deci de ce ar trebui să fiu eu singura care nu se integrază în atmosferă? Hei, hei! Aş putea să ţip acum, dacă nu aş avea nişte vecini care vor zice că sunt nebună şi că ar trebui să mă mut la 9 (mi-e şi-aşa de ajuns că vecina de la 4 nu mă suferă, deşi, între noi fie vorba, sentimentul e reciproc). So, ca să nu mai vorbesc iarăşi ore întregi în jurul unei nenorocite şi amărâte de idei, o să spun: De azi eu voi fi fericită! Deja simt parfumul fericirii, cu esenţe de priviri scânteietoare, zâmbete căt casa şi râsete cristaline.

P.S. Mirosul florilor este adorabil zilele astea, iar soarele este divin.

Sentimente mucegăite

Simt deja cum încep să te uit. Acum, e prea târziu pentru tot. Nu mai vreau să-mi amintesc de zâmbetul tău, de privirea ta fugară, de parfumul tău. Nu mai vreau să te identific în fiecare om din jurul meu, în străinul care trece pe lângă mine, în ideile celorlalţi. Gândurile mele care mereu s-au îndreptate către tine, încercarea continuă de a te face să mă observi, de a mă simpatiza măcar....toate, acum, în această clipă ce aş vrea să nu se sfârşească, nu-şi mai au rostul. Pentru ce să dureze o eternitate? Pentru că vreau să rămân în această stare de plutire între sentimente, deoarece nu vreau să realizez cu adevărat faptul că nu o să mai am la cine să mă gândesc, că nu o să mai simt nevoia de a-ţi vorbi. Poate că în ciuda faptului că vreau să nu-mi mai pese, voi continua să mă tot gândesc...Dar şie nu şi-a păsat. Ştiu asta. Pentru că ai preferat să refuzi să mă cunoşti...
Dacă închid ochii, pentru o clipă îmi voi imagina că suntem noi doi, ţinându-ne de mână, doar pentru a-mi da seama ce poveste frumoasă ar fi fost...Păcat, mare păcat. Nu mai vreau să îmi amintesc de conversaţiile noastre, de cum mă făceai să cred în nici eu nu ştiu ce. Ce fraieră am fost! Şi cât ţineam la tine! Nu ai meritat nimic. Dar eu am crezut, în naivitatea mea, că tu nu eşti la fel ca ei!
Nu vreau şi nici nu vei ştii niciodată că în spatele zâmbetului şi a ochilor mei se ascundeau atâtea trăiri şi sentimente. Cum tresăream doar la auzul glasului tău...Măccar acum ştiu că sentimentele meu nu vor fi prinse într-o capcană de unde nu ar mai avea scăpare-dragostea, joc blestemat, ce ne face să fim nebuni, visători şi incoştienţi- şi nu vor mucegăi într-un colţ prăfuit al inimii.

Şi poate că într-o zi tot tu vei fi cel care mă va ajuta când voi avea mai mare nevoie. Până atunci, rămân cu povestea nescrisă.