Dilema

In mod ironic si poate foarte neintamplator, azi, stand in sala de curs, profesorul s-a gandit ca ar fi foarte util sa stim ce inseamna cuvantul 'dilema'. Ce-i drept, studenti fiind, venind din toate colturile lumii, suntem poate limitati in a face diferenta dintre a alege ce e bun sau a alege ce e rau. Ori poate suntem de-a dreptul tampiti si nu stim sa luam lucrurile ca atare. E ca vorba aia, ma scarpin cu mana dreapta la urechea stanga, ca e mai convenabil. Adevarul e ca, stii cum e, tentatia e mai mare pentru ce e interzis. De ce as alege calea usoara cand imi place sa imi complic viata? De ce as merge pe drumul drept, cand e mai interesant sa merg pe carari intortocheate? Dileme, dileme.

Cred ca azi am pus capac la povesti de adormit copii, la sperante, la orice. Nu am mai fost eu demult. Din ce in ce mai mult, oamenii nu te mai apreciaza pentru ce esti, ci pentru ce nu esti. Te vad  ca pe o unealta, si cred ca daca esti acolo tot timpul, pot face ce vor din tine. Ei bine, m-am saturat sa fiu 'mereu acolo'. Cateodata, vreau sa fie cineva 'acolo' si pentru mine. Bine, exagerez un pic, dar ati prins ideea.  Cred ca imi complic prea mult viata. As putea sa traiesc asa light, fara sa ma stresez, sa iau fiecare zi ca atare si sa ma bucur de orice mi se iveste in cale. Poate nu ar mai trebui sa ma bazez pe asteptari, ci pe fapte. Azi, maine, poimaine...ceva se va intampla cu siguranta. Dar nu stiu ce. O sa plutesc, printre ganduri, idei si (off topic) cartea de finante. Doar ca, se intampla sa am zile cand vreau sa fug si sa scap de tot. Sa nu am nicio grija si sa evadez departe de realitatea asta. Dar o bere, un prieten adevarat, shopping si conversatii fara sens pot ajuta din cand in cand sa evadam.

Si dilema va fi mereu: mai are rost sa spunem ce gandim? mai are rost sa dam glas tuturor ideilor noastre, tutoror dorintelor? dar daca le pastram pentru noi, oare nu va fi pacat ca nimeni nu va sti de fapt ce simtim? suntem noi oare capabili sa ne ascundem atat de bine incat sa nu ni se mai citeasca pe chip dezamagirea, tristetea, bucuria adevarata?

Unde e a disparut adevarul, sinceritatea unei imbratisari si cuvinte spuse pentru ca asa simtim? Nu o sa aflu niciodata.

Oamenii zic că atunci când pleci de acasă, când te dezrădăcinzi de glie şi de toate amintirile şi persoanele dragi, o faci pentru că vrei să evadezi, să fugi de ceva. Experienţa m-a învăţat că nu dorinţa de a evada te faci sa pleci. Oriunde ai fi, tot vei vorbi cu oamenii dragi, care te vor pune mereu la curent cu ce se întâmplă acasă. E inevitabil, deci tu tot acasă vei fi mereu. Dar ce ne face sa plecăm? E curiozitatea de a vedea ce e dincolo de ţărişoara ta, dorinţa de a îţi extinde orizonturile şi de a cunoaşte oameni. Şi ajungi in acest loc nou, pe care ţi-l imaginezi ca locul unde nu vei mai avea acelaşi griji, că oamenii sunt poate mai buni şi că vei fi un nou tu in curând. Dar te amăgeşti aşa tare...cu timpul ajungi să realizezi că vei vrea să evadezi, să te întorci acolo de unde ai plecat, pentru că era mai bine.  Realizezi că doare in locuri unde nu ai crezut că te va durea vreodata şi ajungi să te simţi ca oamenii cu dizabilităţi care nu îşi găsesc un loc de parcare. Dar cel mai important este acel punct când îţi dai seama că intelectual vorbind eşti cu mult peste nivelul oamenilor, că oricât de mult ar încerca nu vor putea sa te ajungă niciodată. Tu ai clasă, prestanţă şi tact. Nu esti brutal, egoist şi nu crezi că totul ţi se cuvine. Tu eşti modest. Tu nu eşti plin de tine, chiar daca nu ai motive. Tu ştii să zâmbeşti, sa râzi, să plângi pentru că asta simţi. Tu eşti cel care trăieşte viaţa şi simte, iubeşte, se agită. Tu nu trăieşti dupa reguli şi eşti micul revoluţionar care refuză să se comformeze.

La sfârşitul zilei, tot ce contează este că rămâi tu însuţi.