Îmtr-un mod ciudat, mi-a plăcut vremea de astăzi. Deobicei, mereu zic "Oh, damn, iar plouă", dar azi nu a fost aşa. Aş fi preferat să cobor din autobuzul unde mă simţeam foarte bine, deoarece era cald şi plăcut, şi să merg pe jos. Însă, am avut o strângere de inimă când m-am gândit că voi întârzia la prima oră, dacă am chef de promenade de octombrie. M-am mulţumit totuşi, să privesc prin geamul rece, de care mi-aş fi lipit nasul, la peisajele oraşului aurit, care treceau pe lângă mine. Mă uitam la oamenii care se zgribuleau în staţii, cum umbrela unui domn se dăduse peste cap....iar eu priveam totul de la căldură. Crengile anorexice ale copacilor migrau dintr-o parte într-alta, iar frunzele cădeau, lipsite de vlagă, pe asfaltul umed - unele se mai legănau pentru o vreme pe bălţile de pe stradă. În urechi îmi răsunat ritmurile mele preferate: Bob Marley, Patrice, The killers şi Santana. Şi atunci...mintea mea a fugit, undeva departe.
Mă gândeam la mine. Mă gândeam la locul gol de lângă mine, care aş fi preferat să fie ocupat de o prezenţă care să mă facă să zâmbesc. Când am văzut că lângă mine s-a aşezat o doamnă cu un parfum din acela de-ţi mută nasul în partea cealaltă din cauza tăriei lui, mi-am zis că mai bine era să stau singură. A coborat repede, iar lângă mine locul a rămas gol. Acelaşi gol pe care îl simţeam în mine, care mă făcea să mă simt o persoană stupidă. Mă întreb dacă oamenii mă văd ca pe o persoana incapabilă să simtă ceva, de ce nu vor să privească în spatele chipului meu, în spatele unei persoane care râde mult şi are nişte ochi albastri? Oare nu ştiu să simt, nu ştiu să înţeleg trăirile celorlalţi? Sunt defectă? Poate da. Poate sunt o persoana seacă. Sau poate...poate trăiesc prea intens şi tocmai asta deranjează. Aş vrea să ştiu ce cred ceilalţi când se uită la mine... Dar când mi-am reordonat ideile, mi-am dat seama că n-am dreptate. Că nu sunt goală pe dinăuntru, că nu eu sunt cea defectă, ci ei. Ei, cei care nu mă înţeleg, care, de fapt, nu încearcă să mă înţeleagă câtuşi de puţin. De ce ar trebui să se obosească atâta timp cât în faţa lor stă o figură normală? Ştiu ca eu sunt Miruna, şi nu mai au nevoie de altceva.
Şi mi-am mai spus că ar trebui să iert mai des şi să trec cu vederea. Că totul se poate nărui prea repede şi e păcat să mă consum pentru nimicuri, aşa cum tata-mi spune de fiecare dată. Poate că ar trebui să nu mă mai zbat atât, ci să fiu Miruna şi atât. Veselă, copilăroasă şi cu nişte viziuni mult prea amri pentru lumea asta mică.
De ce să-mi pese dacă lor le pasă de ce simt şi cred eu?
Mă gândeam la mine. Mă gândeam la locul gol de lângă mine, care aş fi preferat să fie ocupat de o prezenţă care să mă facă să zâmbesc. Când am văzut că lângă mine s-a aşezat o doamnă cu un parfum din acela de-ţi mută nasul în partea cealaltă din cauza tăriei lui, mi-am zis că mai bine era să stau singură. A coborat repede, iar lângă mine locul a rămas gol. Acelaşi gol pe care îl simţeam în mine, care mă făcea să mă simt o persoană stupidă. Mă întreb dacă oamenii mă văd ca pe o persoana incapabilă să simtă ceva, de ce nu vor să privească în spatele chipului meu, în spatele unei persoane care râde mult şi are nişte ochi albastri? Oare nu ştiu să simt, nu ştiu să înţeleg trăirile celorlalţi? Sunt defectă? Poate da. Poate sunt o persoana seacă. Sau poate...poate trăiesc prea intens şi tocmai asta deranjează. Aş vrea să ştiu ce cred ceilalţi când se uită la mine... Dar când mi-am reordonat ideile, mi-am dat seama că n-am dreptate. Că nu sunt goală pe dinăuntru, că nu eu sunt cea defectă, ci ei. Ei, cei care nu mă înţeleg, care, de fapt, nu încearcă să mă înţeleagă câtuşi de puţin. De ce ar trebui să se obosească atâta timp cât în faţa lor stă o figură normală? Ştiu ca eu sunt Miruna, şi nu mai au nevoie de altceva.
Şi mi-am mai spus că ar trebui să iert mai des şi să trec cu vederea. Că totul se poate nărui prea repede şi e păcat să mă consum pentru nimicuri, aşa cum tata-mi spune de fiecare dată. Poate că ar trebui să nu mă mai zbat atât, ci să fiu Miruna şi atât. Veselă, copilăroasă şi cu nişte viziuni mult prea amri pentru lumea asta mică.
De ce să-mi pese dacă lor le pasă de ce simt şi cred eu?
