vineri, 4 decembrie 2009

Puţinul din mine

Nu o să mă prind niciodată de ce în viaţa mea lucrurile sunt atât de contradictorii. De ce atunci când vreau ceva, de fapt nu mai vreau, dar în acelaşi timp vreau? De ce mă simt aşa de cretin, de ce am mustrări de conştiinţă, de ce deciziile mele nu mai au nicio logică, de ce încep să acţionez impulsiv şi să uit de raţiune? De ce, de ce, de ce, un nenorocit infinit de "de ce-uri". Da, v-am băgat în ceaţă, dar acesta este un post, după lunga mea absenţă, care mi se adresează mie. Nu vouă, nu nimănui. Doar mie, un nimeni pierdut într-o mare de oameni, ca o umbră. O umbră? Nu sunt cam dură, dragă? Nu, de ce să fiu dură? Şi dacă sunt, cu atât mai bine. Poate aşa nu o să mai visez cu ochii deschişi. Mă simt bizar. Mă simt neputincioasă, ca o mămăligă, ca o legumă. Parcă în mine zace o dorinşă infimă de a putea depăşi stadiul de om supus rutinei.
Poate că răceala e de vină. Paote că uscăciunea din gâtul meu mă face să delirez. Paote că începutul de febră mi-a sufocat gândirea...Poate că mă pierd într-un ireal al meu. Într-o dimensiune ce există doar pentru mine, pentru fiinţa ce încă continuă să spere....

Niciun comentariu: