În ciuda faptului ca în faţa mea zac plictisite şi ignorate nişte caiete de fizică şi de chimie, nu am nicio tragere de inima de a mă apuca de învăţat. Cel puţin nu azi, când gândurile îmi sunt undeva departe şi deasupra capului meu plutesc nişte norişori desenaţi cu creta. Asta poate pentru că norii sunt locul unde ar trebui să locuiesc eu, din cauză că sunt aşa de aiurită. Sau poate nu. Oricum norii sunt drăguţi şi-mi fac poftă de vată de zahăr.
Ca sa nu mă abat de la mesajul iniţial al acestui umil şi nesemnificativ post, cred că o să mă abţin de la a-mi înşira infinitele idei, sentimente şi trăiri referitoare la nori. Ceea ce azi vroiam eu să scriu s-a cam pierdut pe parcurs, dar o să încerc să-mi reamintesc gândurile iniţiale.
Mă gândeam că poate am început să zâmbesc cam tâmp şi să râd cam mult şi ochii să-mi străluceasca. Că mă imbrac surprinzător de romantic şi de feminin ( asta pentru că acum un an şi jumătate nu aş fi părasit eternii jeanşi decoloraţi de prea multe purtări şi spălări şi adidaşi incredibil de comozi ) şi că mereu parcă sunt picată de pe Marte. Poate că aşa am fost mereu. Poate că ăsta este acel moment în care eu devin perfect conştientă de starea în care mă aflu. De faptul că sunt...ştiţi voi, zăpăcită. Poate că asta e clipa când Miru nu mai este o copilă, acum Miru a crescut şi este în stare să-şi ia propriile decizii, să aleagă ce vrea să facă cu viaţa ei. Bine, nu-mi place sa vorbesc despre mine la persoana a treia, dar sună amuzant. De fapt, cred că, cu toate astea, mereu o să-mi uit capul cine ştie pe unde. Ăsta e felul meu de a fi. Eu - eterna îndrăgostită de viaţa. Cu toate că viaţa nu este cel mai uşor examen pe care trebuie să-l trecem cu brio, dar, cu speranţă, totul e posibil.
Dar ştiţi ce? Eu nu mai vreau să zâmbesc ca să par fericită. Da, eu zâmbesc fără motiv şi când sunt supărată. Îmi ascund atât de bine sentimentele, încât uneori sunt de nerecunoscut. Vreau şi eu să zâmbesc pentru că asta simt eu, pentru că am motive. Vreau să plâng de fericire, să alerg prin ploaie de bucurie şi să ţip: "Hei, asta-s eu!". Vreau să fiu capabilă să arăt lumii cine sunt eu, că nu sunt o fata banală.
Era o vorbă odată cu "fiecare e special în felul lui". În ultimul timp nu am reuşit să realizez mare lucru, încât sunt in stare că cred că până şi cea mai mică fărâmă de vis se poate destrăma în orice secundă. Am aşa o imagine metaforică cum începe sa se scurgă praful în palmele mele. Imaginaţie bolnavă ce am. Am început să exagerez. Am impresia că mă compătimesc prea mult, dar asta este. Am şi eu zilele mele proaste.
Iaraşi am scris un post despre mine, la naiba. Trebuie să menţionez că nu sunt narcisistă şi că dacă tot am blog, trebuie să-l folosesc pentru a-mi scrie sentimentele.
Ca sa nu mă abat de la mesajul iniţial al acestui umil şi nesemnificativ post, cred că o să mă abţin de la a-mi înşira infinitele idei, sentimente şi trăiri referitoare la nori. Ceea ce azi vroiam eu să scriu s-a cam pierdut pe parcurs, dar o să încerc să-mi reamintesc gândurile iniţiale.
Mă gândeam că poate am început să zâmbesc cam tâmp şi să râd cam mult şi ochii să-mi străluceasca. Că mă imbrac surprinzător de romantic şi de feminin ( asta pentru că acum un an şi jumătate nu aş fi părasit eternii jeanşi decoloraţi de prea multe purtări şi spălări şi adidaşi incredibil de comozi ) şi că mereu parcă sunt picată de pe Marte. Poate că aşa am fost mereu. Poate că ăsta este acel moment în care eu devin perfect conştientă de starea în care mă aflu. De faptul că sunt...ştiţi voi, zăpăcită. Poate că asta e clipa când Miru nu mai este o copilă, acum Miru a crescut şi este în stare să-şi ia propriile decizii, să aleagă ce vrea să facă cu viaţa ei. Bine, nu-mi place sa vorbesc despre mine la persoana a treia, dar sună amuzant. De fapt, cred că, cu toate astea, mereu o să-mi uit capul cine ştie pe unde. Ăsta e felul meu de a fi. Eu - eterna îndrăgostită de viaţa. Cu toate că viaţa nu este cel mai uşor examen pe care trebuie să-l trecem cu brio, dar, cu speranţă, totul e posibil.
Dar ştiţi ce? Eu nu mai vreau să zâmbesc ca să par fericită. Da, eu zâmbesc fără motiv şi când sunt supărată. Îmi ascund atât de bine sentimentele, încât uneori sunt de nerecunoscut. Vreau şi eu să zâmbesc pentru că asta simt eu, pentru că am motive. Vreau să plâng de fericire, să alerg prin ploaie de bucurie şi să ţip: "Hei, asta-s eu!". Vreau să fiu capabilă să arăt lumii cine sunt eu, că nu sunt o fata banală.
Era o vorbă odată cu "fiecare e special în felul lui". În ultimul timp nu am reuşit să realizez mare lucru, încât sunt in stare că cred că până şi cea mai mică fărâmă de vis se poate destrăma în orice secundă. Am aşa o imagine metaforică cum începe sa se scurgă praful în palmele mele. Imaginaţie bolnavă ce am. Am început să exagerez. Am impresia că mă compătimesc prea mult, dar asta este. Am şi eu zilele mele proaste.
Iaraşi am scris un post despre mine, la naiba. Trebuie să menţionez că nu sunt narcisistă şi că dacă tot am blog, trebuie să-l folosesc pentru a-mi scrie sentimentele.
Un comentariu:
Eh, eu sunt puţin cam narcisistă. xD puţin mai mult, aşa. Oricum, Miru, nu te nelinişti. :D sunt complet de acord cu tine; nu văd rostul în a zâmbi atunci când eşti nefericită. Eu zic... zboară, puiule, zboară!.. (mereu am vrut să spun asta cuiva:D). Atunci când vrei să plângi, apoi plângi. Ţipă când vrei să ţipi, cântă când vrei să cânţi, iubeşte când vrei să iubeşti şi toate cele... şi nu cred că te poţi preface aşa de bine, pentru că atunci când nu faci un lucru cu suflet se observă. :) majoritatea oamenilor probabil că nu vor vedea asta (who gives a damn about what they think, though?), dar persoanele care-ţi sunt cel mai aproape sigur îşi vor da seama că-i ceva ciudat cu Miru. :D
Trimiteți un comentariu