O zi mai puţin norocoasă

Sigur vi s-a întâmplat şi vouă, ştiţi voi, genul ăla de zile ploiase, enervante şi deprimante, în care nimic nu pare să meargă cum trebuie. Nu credeam că voi păţi şi eu cine ştie ce chestii dubioase în aceste zile veri primare cu zilele de vineri 13, dar niciodată să nu spui niciodată.
Deci, ziua mea a început ca de obicei. După ce m-am trezit la 8, m-am chinuit vreo oră să nu adorm, deoarece îmi picau ochii in gură de somn. După, ceva mai puţin neaşteptat, a fost zgomotul din faţa blocului cauzat de maşinăria care spărgea ( sau ce o fi făcând ) asfaltul. Minunat. Toata treaba asta a mai durat vreo oră, timp în care simţeam cum podeaua se mişcă cu mine. Parcă era cutremer! Trecând peste viaţa cotidiană a unui bloc dintr-un cartier bucureştean, în drum spre liceu, la "Iroilor Station" ( ca să-l citez pe "prietenul" meu chinez care vrea să ajungă la "Iroilor" cu metroul, dintr-un loc unde, paradoxal sau nu, nu există staţie!) s-a urcat o tanti, machiată strident şi foarte prost carea început să se certe cu ea însăşi. A început ea acolo să vorbească o serie de chestii porcoase ( nu voi exemplifica, pentru că acesta este un blog, nu un bordel ). În tot cazul, cireaşa de pe tort a fost momentul când ea a zis că mereu a fost o femeie frumoasă. Presimt că ori nu s-a uitat vreodată în oglindă, ori oglinda era spartă.
La liceu, Slavă Domnului, nu m-am împiedicat, nu mi-am rupt nicio mână şi nici nu mi-am pierdut capul. Dar, cel mai amuzat ( vi se va părea vouă ) a fost drumul spre casă. Aşteptam noi, eu cu colegă-mea, în staţie să vină autobuzul, dar cum afară era o vreme de cacao, de nici câinele nu merită dat afară, presimţeam că aveam mult de aşteptat. Între timp, am refuzat să ne urcăm într-un 368 plin ochi, în care am fi devenit sardinuţe şi am mai rămas, aşteptând în ploaie. Dar, pentru că de, nu ne-am mulţumit cu ce aveam, a trebuit să ne facem noi " prieteni", că Bucureştiul e plin de surprize pe la toate colţurile. Apar vreo patru tipi, iar noi începusem să sperăm că nu se vor băga în vorbă cu noi, pentru că feţele lor nu ne plăceau deloc. Dar se pare că degeaba am sperat noi, pentru că au început să ne vorbească : că suntem din Sava, că eu semăn cu o fată frumoasă din nu-ştiu-ce liceu ( da, sigur, şi se presupunea că trebuie să mulţumesc pentru complimentul făcut, care consta într-o comparaţie cu cineva pe care, oricum, nu cunoşteam ), iar colega mea seamănă cu o anume Dorina. Wtf? Deşi mi-aş fi dorit sa le zic vreo două, am preferat să tac din gură, cu speranţa că se vor plictisi şi se vor căra. Până la urmă au plecat, iar inimile noastre şi-au revenit, deşi pentru câteva minute se făcuseră cât puricele. Clar nu era ziua noastră norocoasă! Culmea, pe drum i-am revăzut şi ne-am dorit să nu ne vadă şi ei pe noi, pentru că nu mai aveam chef de conversaţii "inteligente". La naiba, fraţilor, cumpăraţi-vă o viaţă!
Când am coborât din 168, am luat-o spre casă. Însă, deşi tocmai răsuflasem uşurată că ziua s-a terminat, la gangul pe unde trebuia să trec, erau vreo şase potăi întinse pe jos. Am trecut eu, uşor tensionată, şi când mă consideram scăpată de pericolul javrelor, a început un câine să latre, încât mi-a sărit inima din piept. Noroc cu unii care au început să-l înjure şi s-a potolit. Cine spunea că animalele nu aud şi nu înţeleg?
Acum sunt acasă, la căldurică şi în siguranţă. Dar să nu uităm că aşa cum zice reclama de la Lion 9 din 10 accidente se întâmplă în casă!
Măcar acum,voi avea ce să povestesc mâine la ora de română. Glumesc.