Prolog

M-am hotărât, până una-alta, să nu mai autocompătimesc atâta. Nimănui nu-i plac sufletele reci şi plângăcioase, right? Aşa că, lăsându-mi frustrările deoparte, m-am hotărât, într-un moment de narcisism scriitoricesc (sună al naibii de ciudat, dar inventez cuvinte noi), să vă arăt ceva de la o o chestie scrisă de mine. Iată deci, cine este Marina, cea lipsită de noroc, dependentă de cafea şi foarte aiurită. De fapt, cum spune şi titlul, este o cafea dulce-amară.

"Întotdeauna m-am considerat o persoană lipsită de noroc, poate pentru simplul fapt că m-am născut cudouă mâini şi două picioare stângi. Pentru mine, la vârsta de şaisprezece ani, viaţa este un joc, pe care îl trăiesc în felul meu unic: azi cad, mâine mă ridic, iar toate se întâmplă cu un motiv anume. De exemplu, o dată mi-am uitat cheile acasă, iar părinţii mei erau plecaţi până a doua zi. Poate că o persoană „normală” s-ar fi enervat, ar fi început să plângă şi să-şi sune părinţii disperată de vreo zece ori, fără să înţeleagă că ei nu au cum să se întoarcă acasă la doar o bătăaie din palme. Ce-am făcut eu? Am început să râd, mi-am sunat prietena şi am întrebat-o dacă o deranjează să dorm la ea. Ca să nu mai vorbim de zecile de ori în care mi-am uitat umbrela acasă fix în ziua nepotrivită. Dar acesta-i norocul meu! Şi, spre surprinderea mea, am început chiar să mă laud cu el! Iar o plimbare prin ploaie nu strică niciodată, nu?

Dar pe lângă acest defect al meu, care poate că din duşman îmi va deveni prieten, mereu m-am lăsat condusă de emoţii. Ca şi acum, de altfel. Pentru că nu mai sunt în stare să-mi dau seama dacă trăiesc un vis sau e real, dacă...Nu voi scrie o înşiruiri de „dacă”, fiindcă nu le văd rostul. Mă plictisesc prea mult, iar una din noile mele reguli este să nu mă mai las condusă de probabilităţi. De ce? Pentru că este mult mai important să simt vibraţiile prezentului, decât să mă însetez cu dorinţa înăbuşitoare de a gusta din propriile mele iluzii. "