Fericire

Ar trebui să mai spun ceva? Nu, cuvintele ar fi de prisos. Mai mult, cred că m-aş învinui mai mult decât am făcut-o deja. Ştiu asta, aşa că îmi voi asuma consecinţele faptelor mele. Pentru că, în nebunia momentelor mele iraţionale, am uitat că trăim în lumea măştilor (cum spuneam într-un post anterior) şi că ar fi trebuit să-mi impun o limită. Eu însă nu sunt falsă aşa că, sincer, acum nu-mi mai pasă. De ce? Pentru că nepăsarea este mult mai sănătoasă decât să trăieşti cufundat în propriile iluzii!
Iar acum, aş putea spune că sunt fericită. Iarăşi te vei întreba: De ce? Ai un motiv anume? Nu, nu am. Fericirea nu trebuie să fie declanşată de ceva, este ceva spontan. Şi plus de asta, de ce ar trebui să fiu supărată? Ieri vedeam în jurul meu numai chipuri fericite, pline de seninătate, deci de ce ar trebui să fiu eu singura care nu se integrază în atmosferă? Hei, hei! Aş putea să ţip acum, dacă nu aş avea nişte vecini care vor zice că sunt nebună şi că ar trebui să mă mut la 9 (mi-e şi-aşa de ajuns că vecina de la 4 nu mă suferă, deşi, între noi fie vorba, sentimentul e reciproc). So, ca să nu mai vorbesc iarăşi ore întregi în jurul unei nenorocite şi amărâte de idei, o să spun: De azi eu voi fi fericită! Deja simt parfumul fericirii, cu esenţe de priviri scânteietoare, zâmbete căt casa şi râsete cristaline.

P.S. Mirosul florilor este adorabil zilele astea, iar soarele este divin.