Dilema

In mod ironic si poate foarte neintamplator, azi, stand in sala de curs, profesorul s-a gandit ca ar fi foarte util sa stim ce inseamna cuvantul 'dilema'. Ce-i drept, studenti fiind, venind din toate colturile lumii, suntem poate limitati in a face diferenta dintre a alege ce e bun sau a alege ce e rau. Ori poate suntem de-a dreptul tampiti si nu stim sa luam lucrurile ca atare. E ca vorba aia, ma scarpin cu mana dreapta la urechea stanga, ca e mai convenabil. Adevarul e ca, stii cum e, tentatia e mai mare pentru ce e interzis. De ce as alege calea usoara cand imi place sa imi complic viata? De ce as merge pe drumul drept, cand e mai interesant sa merg pe carari intortocheate? Dileme, dileme.

Cred ca azi am pus capac la povesti de adormit copii, la sperante, la orice. Nu am mai fost eu demult. Din ce in ce mai mult, oamenii nu te mai apreciaza pentru ce esti, ci pentru ce nu esti. Te vad  ca pe o unealta, si cred ca daca esti acolo tot timpul, pot face ce vor din tine. Ei bine, m-am saturat sa fiu 'mereu acolo'. Cateodata, vreau sa fie cineva 'acolo' si pentru mine. Bine, exagerez un pic, dar ati prins ideea.  Cred ca imi complic prea mult viata. As putea sa traiesc asa light, fara sa ma stresez, sa iau fiecare zi ca atare si sa ma bucur de orice mi se iveste in cale. Poate nu ar mai trebui sa ma bazez pe asteptari, ci pe fapte. Azi, maine, poimaine...ceva se va intampla cu siguranta. Dar nu stiu ce. O sa plutesc, printre ganduri, idei si (off topic) cartea de finante. Doar ca, se intampla sa am zile cand vreau sa fug si sa scap de tot. Sa nu am nicio grija si sa evadez departe de realitatea asta. Dar o bere, un prieten adevarat, shopping si conversatii fara sens pot ajuta din cand in cand sa evadam.

Si dilema va fi mereu: mai are rost sa spunem ce gandim? mai are rost sa dam glas tuturor ideilor noastre, tutoror dorintelor? dar daca le pastram pentru noi, oare nu va fi pacat ca nimeni nu va sti de fapt ce simtim? suntem noi oare capabili sa ne ascundem atat de bine incat sa nu ni se mai citeasca pe chip dezamagirea, tristetea, bucuria adevarata?

Unde e a disparut adevarul, sinceritatea unei imbratisari si cuvinte spuse pentru ca asa simtim? Nu o sa aflu niciodata.

Oamenii zic că atunci când pleci de acasă, când te dezrădăcinzi de glie şi de toate amintirile şi persoanele dragi, o faci pentru că vrei să evadezi, să fugi de ceva. Experienţa m-a învăţat că nu dorinţa de a evada te faci sa pleci. Oriunde ai fi, tot vei vorbi cu oamenii dragi, care te vor pune mereu la curent cu ce se întâmplă acasă. E inevitabil, deci tu tot acasă vei fi mereu. Dar ce ne face sa plecăm? E curiozitatea de a vedea ce e dincolo de ţărişoara ta, dorinţa de a îţi extinde orizonturile şi de a cunoaşte oameni. Şi ajungi in acest loc nou, pe care ţi-l imaginezi ca locul unde nu vei mai avea acelaşi griji, că oamenii sunt poate mai buni şi că vei fi un nou tu in curând. Dar te amăgeşti aşa tare...cu timpul ajungi să realizezi că vei vrea să evadezi, să te întorci acolo de unde ai plecat, pentru că era mai bine.  Realizezi că doare in locuri unde nu ai crezut că te va durea vreodata şi ajungi să te simţi ca oamenii cu dizabilităţi care nu îşi găsesc un loc de parcare. Dar cel mai important este acel punct când îţi dai seama că intelectual vorbind eşti cu mult peste nivelul oamenilor, că oricât de mult ar încerca nu vor putea sa te ajungă niciodată. Tu ai clasă, prestanţă şi tact. Nu esti brutal, egoist şi nu crezi că totul ţi se cuvine. Tu eşti modest. Tu nu eşti plin de tine, chiar daca nu ai motive. Tu ştii să zâmbeşti, sa râzi, să plângi pentru că asta simţi. Tu eşti cel care trăieşte viaţa şi simte, iubeşte, se agită. Tu nu trăieşti dupa reguli şi eşti micul revoluţionar care refuză să se comformeze.

La sfârşitul zilei, tot ce contează este că rămâi tu însuţi.

:)

Nu, nu imi vine sa cred ca m-am intors. Da, si sper sa pot sa scriu din nou, la fel cum o faceam inainte, si asa pentru ca, deschizand intr-o doara blog-ul, din dorinta de a imi reciti micile scrieri, am vazut ceva dragut. Un comment, din noiembrie ce-i drept, al celor de la Radio Whisper care mi-au citit articolul intr-o emisiune de-a lor. Isn't it just great?

Lucrurile bune au intrat in viata mea deodata, neinvitate, neasteptate, pe nepusa masa, dar sper sa ramana aici pentru ca, sa fiu a naibii, dar sunt incredibil de BUNE!

No plans, just life!

Am găsit ieri un citat care mi-a mers la suflet, cum s-ar zice. Este al lui Lauryn Hill și sunt total de acord cu el:

”We can't plan life. All we can do is be available for it”.

Chestia asta mi se pare atât de adevărată. Adică eu însămi sunt la vârsta la care pur și simplu nu mă pot abține să nu încerc să-mi plănuiesc viața. Mă gândesc neîncetat, unii ar zice chiar obsesiv, la ce facultate voi urma, ce cariera voi avea și, câteodată, chiar și la ziua când mă voi căsători. În mintea mea totul pare pus la punct până în cel mai mic detaliu. Voi învăța de voi rupe în următorii doi ani, fără să îmi trădez totuși nevoia de distracție, voi avea petrecerea ideală de majoratul meu, îmi voi cumpăra nu știu ce rochie superbă pentru balul de absolvire, probabil voi plânge când voi termina liceul, mă voi bucura până la ultima secundă de ultima vacanță înainte de a deveni studentă, iar în toamna aceea voi lua primul avion care mă va duce în Anglia, la facultate - sau mă rog, nu neapărat Anglia, ați prins ideea, though. Acolo mă voi angaja probabil ca ospătăriță ca să mai câștig niște bani - nu vreau totuși să-i falimentez pe ai mei. Îmi vor lipsi enorm toți cei dragi de acasă.Îmi va fi greu, dar ceva îmi spune că mă voi descurca. Voi reuși să ajung acolo unde mi-am propus. Voi cunoaște un englez -sau, mă rog, știți voi, orice tip care să mă dea pe spate din țara unde voi ajunge - și mă voi îndrăgosti nebunește. Îl voi întâlni atunci când mi s-a prins tocul de la pantofi într-un grilaj - pare stilul meu - și el mă va ajuta. Mă voi simți penibil -credeam că zilele de liceu când mă împiedicam doar prin simplul fapt ca mergeam pe stradă au trecut. Mă va invita la o cafea și așa va începe totul. Vom avea o relație superba și, cine știe, poate chiar ne vom căsători. Vom fi cuplul perfect. Vom reuși să să nu ne lăsăm copleșiți de viața pe care ne-o impune jobul nostru. V-ați prins că amândoi vom lucra în domeniul afacerilor și aproape că vom avea telefoanele Blackberry lipite de degete. Când voi ajunge acasă mă va aștepta cu masa pregătită și vom cina la lumina lumânării. Ne vom uita la filme vechi și ne vom aminti de primele noastre zile impreună. Mă vi simți fericită și în siguranță alături de el. Vom avea o fetița adorabilă, care sa aibă ochii mei și părul lui. Vom locuia într-o casa mică, dar primitoare, cu o grădina cu gazon și cu șezlong și Andrei va fi vecinul meu -sper. Nu se știe cât timp vom avea pentru vacanțe, dar atunci când vom avea vom merge în cele mai frumoase locuri. Voi fi fericită și mulțumită de ceea ce am realizat. Va fi...perfect.
Și dacă nimic din astea nu se va adeveri? Pentru că, ce-i drept, chiar nu-mi pot planifica la modul ăsta viața. Nu se știe nici măcar ce îmi rezervă orele rămase din ziua de azi, darămite un întreg viitor. Poate că ar trebui să las totul să mă surprindă, decât să fiu așa calculată - bine, fie, visătoare. Poate că pur și simplu totul se va dovedi de zece ori mai perfect decât planurile pe care mi le-am făcut eu pentru mine. Planul pe care viața îl are pentru mine se poate dovedi mai spectaculos decât m-aș aștepta chiar eu,nu-i așa? One never knows...Probabil că ma voi lăsa surprinsă în cele din urmă...și voi fi deschisă la orice îmi va oferi viața. Sunt pregătită pentru această călătorie minunată și sunt gata să o îmbrățișez cu zâmbetul pe buze,așa cum fac de de obicei.

P.S. Oare ce rochie de mireasă voi avea? Cred că una cu o croială sirenă. Da, sirenă să fie!

Mi-e dor

Nu am mai scris demult și îmi este dor să îmi aștern gândurile undeva, până și pe un colț mototolit de hârtie dacă se poate. Dar sunt prea multe ca să încapă pe acea bucățică pe care probabil că n-aș avea loc decât să-mi scrijelesc întregul nume. Mi-e dor să-mi las imaginația să zburde în voie, să creez fel și fel de povești, să uit de lumea care ma înconjoară și să..scriu. Da. Să scriu. Am început anul acesta o poveste diferită de ceea ce scriam în mod normal. Dar evident...zace în stadiul neterminat undeva prin fișierele calculatorului meu. Acel calculator care va deceda în curând dacă îl surmenez în continuare.
De asemenea, mi-e dor sa desenez. Nici asta n-am mai făcut de ceva vreme și mă întristează. Stagnez în tot ceea ce înseamnă creație și artă și mă neliniștește. Acum am pus mâna din nou pe niște cărți. Mi-era dor să mă cufund în niște lecturi bune, savuroase. Am stagnat în tot ceea ce înseamna creația și artă. M-am dedicat prea mult învățatului și aproape că mă căsătorisem cu manualul de engleză. Dar acum e vacanță,nu? Și mă pot întoarce la acele lucruri care îmi fac plăcere. Fără să-mi trădez pasiunea mea pentru limbi străine totuși.

Mi-e dor...de mare. Dar voi ajunge acolo pe la sfârșitul lui august așa că dorul meu va crește și va tot crește.

Oamenii

Am constat că oamenii nu merită nimic. Adică nu înţeleg de ce m-ar mira - lucru care, de altfel, nu se întâmplă. Mă gândesc că uneori n-ar trebui să aduc asupra mea problemele celorlalţi şi să încerc să le rezolv de parcă ar fi ale mele - deşi, cred că le iau mai îns erios decât propriile mele probleme. Este ceva care cred că se află în gene, pentru că altfel nu pot să-mi explic. Nu încerc nicidecum să fac pe samariteanul milostiv, dar, pur şi simplu, nu poţi rămâne indiferent când ştii că poţi face ceva să ajuţi. Niciodată nu îmi va părea rău că am fost acolo pentru cineva, că am avut cum să-l facă să se simtă mai bine, deşi toată treaba asta este uşor relativă, pentru că uneori nu poţi să înveseleşti un om doar cu un zâmbet sau o îmbrăţişare.
Oricum, noi, ca fiinţe umane ingrate şi rele ce suntem - trebuie să recunoaştem că, oricum am fi şi oricât am vrea să ne detaşăm de ceilalţi, cu toţii avem păricica noastră de răutate - , nu vom aprecia niciodată suficient de mult mâna de ajutor care ni se întinde şi niciodată nu vom primi la fel de mult cât am oferit. Este ca un fel de lege a firii omeneşti. Automat când vei face ceva, nu trebuie să aştepţi la rândul tău ca atunci când vei avea nevoie cineva să se arunce în valurile mării să te ajute. Iar eu niciodată nu aş aştepta aşa ceva. Sunt persoane pentru care aş face orice, pentru că sunt prietenii mei, pentru că oricum ar fi ei, poate cu mai multe calităţi decât defecte, râmân acei oameni speciali pe care i-am ales pe sprânceană să fie alături de noi. Şi aicic vorbeşte cineva care şşi-a ales prietenii atât bine, cât şi prost. Dar nu regret, deşi am fost pe punctul de a scrie că au apărut regretele de rigoare. Dar, dacă stau să mă gândesc mai bine, nu regret absolut nimic, pentru că din fiecare greşeală a mea am învăţat ceva. Sună oarecum clişeic, dar ăsta-i adevărul. Cu toate astea, continui să greşesc şi să aleg prost, dar nu mă mai sperii atât de tare. În fond, oricum ar fi, oamenii disimulează mult prea bine, iar eu nu am cum să fiu un cititor de minţi. Eu recunosc că ţin mereu minte cât de mult m fost ajutată şi sprijinită şi niciodată nu voi putea uita cuvinte sau gesturi drăguţe făcute pentru mine. Asta poate pentru că îmi place să apreciez fiecare chestie măruntă şi să mă bucur că există oameni ce mă susţin şi care ţin la mine.
Tratat cu mine: nu voi rămâne niciodată indiferentă faţă de ceilalaţi, pentru că dacă ei sunt aşa, eu trebuie să încerc să nu fiu la fel, să încerc să îmi depăşesc orgoliul şi încăpăţânarea.

All the best,
Miru

1 Martie

Primăvară.
În sfârşit ne putem scoate năsucurile amorţite şi înroşite de frig de sub nămeţii de acum săptămâni şi să ne bucurăm de soare. Mă rog, de mici fărâme de soare, but still, este soare. Iarăşi ne vedem în situaţia de a face planuri, de a zâmbi, de a ne reîndrăgosti, de a dori, de a cânta, de a dansa sub cerul liber. Deja tânjim după nopţi de vară, petrecute sub cerul înstelat. Pentru că mi-e dor de vară şi de mare, de ploaia caldă şi de mirosul de cafe latte cu menta.
Azi am primit mărţişoare. E aşa drăguţ să primeşte chestii mici şi simpatice şi să ştii că oamenii se gândesc la tine. Şi am răspuns cu un zâmbet mare şi un "multumesc" din inimă, pentru că ăsta-i mărţişorul cel mai frumos. Chiar dacă toată treaba cu 1 martie a devenit ceva destul de comercial, de marketing, e totuşi frumos să te gândeşti la persoanele dragi şi să le oferi ceva. Asta nu înseamnă că trebuie să cumperi zeci de mărţişoare pe care să le oferi "pentru că aşa e frumos". Sunt de părere că daca tot faci un gest, fă-l pentru că aşa simţi tu. Sentimentele sunt mai presus de orice ăţi impune tradiţia sau bunul simţ. Zic bun simţ, pentru că mulţi oferă şi altor persoane, deoarece nu vor să dea prost şi să pară lipsiţi de respect.
Oricum, cu mărţişoare sau nu, primăvara e pregătită să-şi intre in graţii (chiar sper ca nu vom mai avea vreo surpriză neplăcută din partea vremii).

Îmi e dor de mine, de tine, de copaci, de cer, de nori. Ah, este timpul să fim liberi, copile! E primăvară so put on your dancing shoes and start enjoying every moment.

Hei, there, is still me

A fost greu, al naibii de greu, să mă văd în starea aia de neputinţă şi de om legat de mâini şi de picioare. Dar acum, când mă gândesc la câtă bătăie de cap mi-am dat de una singură, mă apucă râsul. Pentru că am acţionat ca un copil răsfăţat care este obişnuit să primească tot ce vrea. Dar, acum îmi dau seama că m-am stresat mai mult şi că am mai multă putere decât credeam.
Din păcate, în ultimul timp am învăţat prea multe pentru a mai putea exprima ceva coerent. De exemplu, NU, chiar NU, ar trebui să mai am prejudecăţi. Am mai zis asta cred ca de n ori până acum, dar, îmi promit mie, că nu voi mai judeca pe nimeni. De obicei, lângă tine vor rămâne mereu persoanele la care te astepti cel mai puţin, care nu te cunosc aproape deloc, dar care te vor susţine necondiţionat, pentru că ştiu că eşti un om bun, care, în ciuda defectelor şi comportamentului prostesc, rămâi un tu. Identitatea mea a zburat dintr-o parte într-alta, bătută de vânt, dar acum m-am regăsit. Şi îmi este bine. Şi da, sunt ok, în caz că se întreba careva.
Pentru că, mai pot zâmbi şi mai pot mulţumi că există oameni speciali pentru mine, care vor rămâne acolo şi pentru că o privire m-a făcut să zâmbesc.

However, it makes no sense, but we still live on a crazy-foolish way.

Miruna

Ninge cu fluturi albi!

Ninge. Cu fulgii purători de fericire și de zâmbete pentru copii. Cu toate că aproape am devenit un om de zăpăadă și am îmbrățișat la propriu caloriferul, pur și simplu ochii mei albaștri s-au pierdut în roiul de fluturi albi care zboară pe la fereastra mea. E ca un vis alb. Un vis în care eu plutesc într- mare pufoasa, sclipitoare și foarte albă. Nici măcar alb-gălbuie, albă-albă. Alb din ăla de te orbește. Ca la reclamele Ace sau Colgate. Este divin. Pentru că am, după o lungă perioadă de stres, o stare de liniște și de bine. Pentru că sunt relaxată și pentru că numi pasă. Și dacă aș putea,m-aș arunca chiar și acum în puful alb care se așterne peste orașul prăfuit.
Mi-ar plăcea să fiu un fulg. Să văd care este drumul fulgilor până pe pământ. Să valsez, să mă joc prin aer, să plutesc nepăsătoare și visătoare. Să fiu un fulg, da! Nu-i așa că ar fi amuzant? Să mă lipesc de ferestrele oamenilor ca o mică steluță. Să le zâmbesc și ei să-mi zâmbeaca. Să devin fericirea din ochii copiilor, iubirea din sufletele adolescenților, înfrigurarea oamenilor de pe stradă. Aș putea aduce fericire! Asa vreau, de fapt. Să-i fac pe ceilalți fericiți. Și să fim serioși, pe cine nu bucură un joc al fulgilor pe cerul oțelit în miez de iarnă?

Daca eram...

Daca eram o luna, as fi fost februarie.
Daca eram o zi a saptamanii, as fi fost duminică.
Daca eram o parte a zilei, as fi fost dimineață.
Daca eram un animal marin, as fi fost delfin.
Daca eram o directie, as fi fost înainte,
Daca eram o virtute, as fi fost iubirea.
Daca eram o personalitate istorica, as fi fost
Daca eram o planeta, as fi fost Saturn.
Daca eram un lichid, as fi fost Campari,
Daca eram o piatra, as fi fost safir.
Daca eram o pasare, as fi fost rândunică.
Daca eram o planta, as fi fost trandafir.
Daca eram un tip de vreme, as fi fost zi însorită.
Daca eram un instrument muzical, as fi fost pian.
Daca eram o emotie, as fi fost teama.
Daca eram un sunet, as fi fost vântul printre frunze, toamna.
Daca eram un element, as fi fost apă.
Daca eram un cantec, as fi fost Patrice - Soulstorm.
Daca eram un film, as fi fost Pretty Woman.
Daca eram un serial, as fi fost Gossip Girl
Daca eram o carte, as fi fost Sunt aiurită și se ia.
Daca eram un fel de mancare, as fi fost cheese cake.
Daca eram un oras, as fi fost Barcelona.
Daca eram un gust, as fi fost dulce-amăruie.
Daca eram o aroma, as fi fost ciocolată.
Daca eram o culoare, as fi fost albastru.
Daca eram un material, as fi fost mătase.
Daca eram un cuvant, as fi fost visare.
Daca eram o parte a corpului, as fi fost ochii.
Daca eram o materie de scoala, as fi fost artele.
Daca eram un personaj de desene animate, as fi fost Bocănilă.
Daca eram o forma, as fi fost cerc.
Daca eram un numar as fi fost 5.
Daca eram un mijloc de transport, as fi fost iacht.
Daca eram o haina, as fi fost rochie.

Ma plictiseam asa ca am luat aceastamica leapsa de pe un blog.:)

Puţinul din mine

Nu o să mă prind niciodată de ce în viaţa mea lucrurile sunt atât de contradictorii. De ce atunci când vreau ceva, de fapt nu mai vreau, dar în acelaşi timp vreau? De ce mă simt aşa de cretin, de ce am mustrări de conştiinţă, de ce deciziile mele nu mai au nicio logică, de ce încep să acţionez impulsiv şi să uit de raţiune? De ce, de ce, de ce, un nenorocit infinit de "de ce-uri". Da, v-am băgat în ceaţă, dar acesta este un post, după lunga mea absenţă, care mi se adresează mie. Nu vouă, nu nimănui. Doar mie, un nimeni pierdut într-o mare de oameni, ca o umbră. O umbră? Nu sunt cam dură, dragă? Nu, de ce să fiu dură? Şi dacă sunt, cu atât mai bine. Poate aşa nu o să mai visez cu ochii deschişi. Mă simt bizar. Mă simt neputincioasă, ca o mămăligă, ca o legumă. Parcă în mine zace o dorinşă infimă de a putea depăşi stadiul de om supus rutinei.
Poate că răceala e de vină. Paote că uscăciunea din gâtul meu mă face să delirez. Paote că începutul de febră mi-a sufocat gândirea...Poate că mă pierd într-un ireal al meu. Într-o dimensiune ce există doar pentru mine, pentru fiinţa ce încă continuă să spere....

Fin d'octobre

Îmtr-un mod ciudat, mi-a plăcut vremea de astăzi. Deobicei, mereu zic "Oh, damn, iar plouă", dar azi nu a fost aşa. Aş fi preferat să cobor din autobuzul unde mă simţeam foarte bine, deoarece era cald şi plăcut, şi să merg pe jos. Însă, am avut o strângere de inimă când m-am gândit că voi întârzia la prima oră, dacă am chef de promenade de octombrie. M-am mulţumit totuşi, să privesc prin geamul rece, de care mi-aş fi lipit nasul, la peisajele oraşului aurit, care treceau pe lângă mine. Mă uitam la oamenii care se zgribuleau în staţii, cum umbrela unui domn se dăduse peste cap....iar eu priveam totul de la căldură. Crengile anorexice ale copacilor migrau dintr-o parte într-alta, iar frunzele cădeau, lipsite de vlagă, pe asfaltul umed - unele se mai legănau pentru o vreme pe bălţile de pe stradă. În urechi îmi răsunat ritmurile mele preferate: Bob Marley, Patrice, The killers şi Santana. Şi atunci...mintea mea a fugit, undeva departe.
Mă gândeam la mine. Mă gândeam la locul gol de lângă mine, care aş fi preferat să fie ocupat de o prezenţă care să mă facă să zâmbesc. Când am văzut că lângă mine s-a aşezat o doamnă cu un parfum din acela de-ţi mută nasul în partea cealaltă din cauza tăriei lui, mi-am zis că mai bine era să stau singură. A coborat repede, iar lângă mine locul a rămas gol. Acelaşi gol pe care îl simţeam în mine, care mă făcea să mă simt o persoană stupidă. Mă întreb dacă oamenii mă văd ca pe o persoana incapabilă să simtă ceva, de ce nu vor să privească în spatele chipului meu, în spatele unei persoane care râde mult şi are nişte ochi albastri? Oare nu ştiu să simt, nu ştiu să înţeleg trăirile celorlalţi? Sunt defectă? Poate da. Poate sunt o persoana seacă. Sau poate...poate trăiesc prea intens şi tocmai asta deranjează. Aş vrea să ştiu ce cred ceilalţi când se uită la mine... Dar când mi-am reordonat ideile, mi-am dat seama că n-am dreptate. Că nu sunt goală pe dinăuntru, că nu eu sunt cea defectă, ci ei. Ei, cei care nu mă înţeleg, care, de fapt, nu încearcă să mă înţeleagă câtuşi de puţin. De ce ar trebui să se obosească atâta timp cât în faţa lor stă o figură normală? Ştiu ca eu sunt Miruna, şi nu mai au nevoie de altceva.
Şi mi-am mai spus că ar trebui să iert mai des şi să trec cu vederea. Că totul se poate nărui prea repede şi e păcat să mă consum pentru nimicuri, aşa cum tata-mi spune de fiecare dată. Poate că ar trebui să nu mă mai zbat atât, ci să fiu Miruna şi atât. Veselă, copilăroasă şi cu nişte viziuni mult prea amri pentru lumea asta mică.

De ce să-mi pese dacă lor le pasă de ce simt şi cred eu?

Dedicaţie

"Oriunde ai fi, prietenii sunt cei care repezintă lumea ta."- William James

Am şters de trei ori până acum ceea ce vroiam să scriu, pentru că la ora aceasta sunt o adevărata infuzie de sentimentele, un amalgam ce nu-şi găseşte locul în mine: repulsie, fericire, oboseală, nervi, iubire, linişte, frică, semne de întrebare, iar lista este încă deschisă pentru cine ştie ce alte stări. Nu am luat-o razna, nu încă. De fapt, ca să fiu sinceră, nu am de gând să părăsesc pământul pentru o perioadă îndelungată de timp şi vreau să încerc să fiu constantă: să nu mă mai pierd cu firea, să nu mă mai agit pentru cine ştie ce nimic, să îmi realizez obiectivele şi să...mă bucur. Pentru că am motive să fiu fericită.
Am realizat că nu am motive să nu fiu toată un zâmbet, atunci când toată fiinţa mea tânjeşte dupa o astfel de stare. Doar eu şi starea mea naturală: nebunie, fericire şi râsete. Plus de asta, chiar dacă va suna clişeic, iar mie nu-mi plac clişeele, mi-am dat seama că am cei mai tari prieteni din lume. Chiar dacă mi s-a mai întâmplat să fac alegerile greşite, iar apoi am constatat cu dezamăgire că m-am înşelat din nou şi că am rămas copila naivă care încă crede că mai poate schimba lumea, sunt câteva persoane pe care le ştiu că vor fi necondiţionat alături de mine. Pentru că ăsta este prietenul: acea persoană care ştii că îţi este alături chiar şi când dormi. Parcă se creează nişte conexiuni speciale, ca şi când am fi legaţi printr-un fir invizibil. Şi cred că fără prieteni nu am reuşi să ieşim din necazuri şi supărări, pentru că nu ar avea cine să ne distragă, cine să ne ia în braţe şi să ne spună "Hei, kid, totul va fi în regulă" şi cine să meargă cu noi la o cafea sau un ceai. Prietenii ne acceptă aşa cum suntem: bătuţi în cap, visători, utopici, graşi, slabi, urţâi, frumoşi, cu ochii albaştri sau căprui, cu toate defectele şi toate calităţile din lume.
Pentru că fără ei universul meu ar fi monocromatic şi fad. Pentru că îi iubesc şi pentru că mă fac fericită şi sunt doar EU în preajma lor. Eu, cea fără emoţii, cea care poate să-şi spună opiniile în gura mare, fără ca cineva să-mi dea o "palmă" pentru că nu este de acord. Ei ma ascultă şi mă înţeleg. Ei îmi arată drumul, când m-am rătăcit. Ei sunt vocea mea interioară. Sunt gândurile mele bune şi sincere. Pentru că, de fapt, ei scot ce e mai bun din mine. Bine, poate cu mici exceptii, când puţina nebunie nu-i strică nimănui. Pentru ei aş încălca toate regulilele posibile, iar eu, spunând asta, este un lucru mare. Ei sunt felul meu de a vedea lumea, sunt ceea ce eu nu pot să fiu, sunt o completare a mea. Ei, ei, ei...

Pentru Andrei, Laura şi Andreea, cei mai buni prieteni ever.
Şi celorlalte persoane speciale din jurul meu.

Stuff

Nu am mai scris. Nu am mai simţit nevoia să scriu, de fapt. Se zice că vrei să îţi înşiri idei pe o foaie/document word/blog/or watever, atunci când te frământă ceva, când ai anumite stări ce nu-ţi dau pace. De obicei, scrii când eşti trist.
Iar eu nu am fost tristă. Am fost relaxată şi fericită, de fap cuvântul potrivit este mulţumită. De mine, detimpul pe care l-am avut, de oamenii cu care mi-am petrecut zilele de vacanţă. Dar, unhappily a început şcoală şi nu e deloc amuzant.
În primu rând, au trecut doar 3 zile ( două mai bine zis, că prima nu prea intră la socoteală) şi deja îmi e dor de cei mari. ( miss you guys, really) Plus că e obositor şi orarul este enervant. Dar la asta mă aşteptam demult, deci nu e chiar o noutate.

Mai vorbim. Am vrut să vă reamintesc că n-am murit şi că n-am renunţat la blog.

P.S. Vă salută 'fata care anu trecut avea ceva la picior'

Pentru inimi

Nu ți se întâmplă să fii fericit fără motiv? Să simți că poți, că vrei, că înăuntrul tău se zbate dorința de a simți totul prin mii și mii de inimi? Inimi în inimi, toate la un loc, bătând una pentru cealaltă în tine. Inimă în piept, în degetele de la picioare, în buze, în obraji, toate furnicându-te și dându-ți o stare de reverie incredibilă, de plutire într-un abis de liniște și de calm.
Și în inimile astea, mici omuleți care dansează, un fel de pitici de grădina. Da, pitici de inimi, cu hăinuțe care se schimbă de la starea pe care o avem. Paznici de sentimente, care se lutpă cu toate neliniștile noastre, care încearcă să ne redea din nou calmul interior. Când ne este bine, ei dansează. Avem în noi o mică discotecă. O discotecă umplută de culoare, o discotecă de sentimente. La petreceri sunt invitate până și Invidia, Supărarea, Ura sau mai-știu-eu-cine. Și atunci, ne simțim ușor copleșiți. Avem nevoie de un ceai sau o cafea, de o carte bună și o melodie de suflet. În repausul pe care îl facem, putem auzi bătăile inimilor, petrecerea din noi; zvâcniri de beat-uri ce se aseamănă cu senzațiap e care o ai după ce ai ieșit dintr-o încăpere cu muzica dată la maxim.
Și toată această combinație de exaltare, euforie, momente de tristețe, dureri de burtă datorate râsului excesiv ne amintește că trebuie să trăim, să nu uităm că, vorbind în termini clișeici, trebuie să savurăm fiecare clipa ca pe ultima linguriță din înghețata noastră preferată.

Hai sa ne mutăm la mare

Mare....nu e mare. Vreau din nou la...mare. Pentru că e locul unde-mi văd visele plutind, reîntorcându-se de fiecare dată la mine. Pentru că nisipul îmi hrănește tălpile uscate și reci, încălzindu-le.
Ochii mi se confundă cu marea, cu cerul, cu aerul albastru și sărat. Piele-mi e și ea sărată, arsă de soare, aurie, ca nisipul. Părul e galben de soare, mi s-au prins razele-n el. Și visez din nou, pe acorduri de muzică bună, care-mi mută gândurile către o iubire de vară.
Liniște și calm. Parcă plutesc pe-un val, ca o barcă singuratică. Mi-e bine la mare. Nicăieri nu mă simt mai acasă ca aici. Mă învelesc în scoici și uit: de mine, de tine, de ce mă înconjoară. Mă mulțumesc cu spuma valurilor, cu apa ce se scurge pe trupul întins pe nisipul fierbinte. Algele mă gâdilă la picioare. Înot cu meduzele și-mi place. Mă hrănesc cu pustiu, cu bucăți de sentimente uitate.
Și niște pescăruși brăzdează cerul azuriu. Liniștea din mintea mea este spartă pentru o secundă.Se duc, nu mai vin. Mă întorc în visare. La mine, acasă, la mare.

Era bine.