Prolog

M-am hotărât, până una-alta, să nu mai autocompătimesc atâta. Nimănui nu-i plac sufletele reci şi plângăcioase, right? Aşa că, lăsându-mi frustrările deoparte, m-am hotărât, într-un moment de narcisism scriitoricesc (sună al naibii de ciudat, dar inventez cuvinte noi), să vă arăt ceva de la o o chestie scrisă de mine. Iată deci, cine este Marina, cea lipsită de noroc, dependentă de cafea şi foarte aiurită. De fapt, cum spune şi titlul, este o cafea dulce-amară.

"Întotdeauna m-am considerat o persoană lipsită de noroc, poate pentru simplul fapt că m-am născut cudouă mâini şi două picioare stângi. Pentru mine, la vârsta de şaisprezece ani, viaţa este un joc, pe care îl trăiesc în felul meu unic: azi cad, mâine mă ridic, iar toate se întâmplă cu un motiv anume. De exemplu, o dată mi-am uitat cheile acasă, iar părinţii mei erau plecaţi până a doua zi. Poate că o persoană „normală” s-ar fi enervat, ar fi început să plângă şi să-şi sune părinţii disperată de vreo zece ori, fără să înţeleagă că ei nu au cum să se întoarcă acasă la doar o bătăaie din palme. Ce-am făcut eu? Am început să râd, mi-am sunat prietena şi am întrebat-o dacă o deranjează să dorm la ea. Ca să nu mai vorbim de zecile de ori în care mi-am uitat umbrela acasă fix în ziua nepotrivită. Dar acesta-i norocul meu! Şi, spre surprinderea mea, am început chiar să mă laud cu el! Iar o plimbare prin ploaie nu strică niciodată, nu?

Dar pe lângă acest defect al meu, care poate că din duşman îmi va deveni prieten, mereu m-am lăsat condusă de emoţii. Ca şi acum, de altfel. Pentru că nu mai sunt în stare să-mi dau seama dacă trăiesc un vis sau e real, dacă...Nu voi scrie o înşiruiri de „dacă”, fiindcă nu le văd rostul. Mă plictisesc prea mult, iar una din noile mele reguli este să nu mă mai las condusă de probabilităţi. De ce? Pentru că este mult mai important să simt vibraţiile prezentului, decât să mă însetez cu dorinţa înăbuşitoare de a gusta din propriile mele iluzii. "

!?

Mă simt atât de lipsită de inspiraţie, parcă nu mai reuşesc să-mi definesc propriile stări sufleteşti. Dar dacă eu nu mă pot înţelege pe mine însămi, cum aş putea pretinde ca ceilalţi să ştie cine sunt, ce cred, ce simt, cum gândesc ş.a? Iată deci că mă văd în faţa faptului împlinit: parcă toată imaginaţia s-a scurs printr-o fisură a craniului meu (una imaginară, bineînţeles). Stupid, aş zice. Nu mai simt nevoie să spun nimic, pentru că, nu ştiu cine este atât tde interesat să asculte ce cred eu, şi nici măcar dacă merită să vă spun toate astea. Nu cred că înţelegeţi...Probabil că vă gândiţi " Cine naiba mai este şi asta de se crede aşa de...superioară şi de inteligentă?". De fapt, nu mă consider superioară şi nici nu cred că dă inteligenţa pe afară din mine, sunt doar o persoană cu viziuni mult prea ample pentru a putea fi scrise, sau chiar înţelese, şi cu mult prea multe vise, iarăşi, de neînţeles. Pur şi simplu...nu am chef să mai explic ceva. Tot ce aş vrea este să, plec! Da! Să las totul în urmă! Să fug, pentru că eu întotdeauna am fugit de ce am refuzat să accept. Mereu a fost aşa. O fugă continuă, o interiorizare mult prea puternică...

Pentru că am reuşit cât de cât să-mi expun frustrările, mă simt mult mai bine. Poate că voi reuşi să scriu ceva mai relevant altădată....

Fericire

Ar trebui să mai spun ceva? Nu, cuvintele ar fi de prisos. Mai mult, cred că m-aş învinui mai mult decât am făcut-o deja. Ştiu asta, aşa că îmi voi asuma consecinţele faptelor mele. Pentru că, în nebunia momentelor mele iraţionale, am uitat că trăim în lumea măştilor (cum spuneam într-un post anterior) şi că ar fi trebuit să-mi impun o limită. Eu însă nu sunt falsă aşa că, sincer, acum nu-mi mai pasă. De ce? Pentru că nepăsarea este mult mai sănătoasă decât să trăieşti cufundat în propriile iluzii!
Iar acum, aş putea spune că sunt fericită. Iarăşi te vei întreba: De ce? Ai un motiv anume? Nu, nu am. Fericirea nu trebuie să fie declanşată de ceva, este ceva spontan. Şi plus de asta, de ce ar trebui să fiu supărată? Ieri vedeam în jurul meu numai chipuri fericite, pline de seninătate, deci de ce ar trebui să fiu eu singura care nu se integrază în atmosferă? Hei, hei! Aş putea să ţip acum, dacă nu aş avea nişte vecini care vor zice că sunt nebună şi că ar trebui să mă mut la 9 (mi-e şi-aşa de ajuns că vecina de la 4 nu mă suferă, deşi, între noi fie vorba, sentimentul e reciproc). So, ca să nu mai vorbesc iarăşi ore întregi în jurul unei nenorocite şi amărâte de idei, o să spun: De azi eu voi fi fericită! Deja simt parfumul fericirii, cu esenţe de priviri scânteietoare, zâmbete căt casa şi râsete cristaline.

P.S. Mirosul florilor este adorabil zilele astea, iar soarele este divin.

Sentimente mucegăite

Simt deja cum încep să te uit. Acum, e prea târziu pentru tot. Nu mai vreau să-mi amintesc de zâmbetul tău, de privirea ta fugară, de parfumul tău. Nu mai vreau să te identific în fiecare om din jurul meu, în străinul care trece pe lângă mine, în ideile celorlalţi. Gândurile mele care mereu s-au îndreptate către tine, încercarea continuă de a te face să mă observi, de a mă simpatiza măcar....toate, acum, în această clipă ce aş vrea să nu se sfârşească, nu-şi mai au rostul. Pentru ce să dureze o eternitate? Pentru că vreau să rămân în această stare de plutire între sentimente, deoarece nu vreau să realizez cu adevărat faptul că nu o să mai am la cine să mă gândesc, că nu o să mai simt nevoia de a-ţi vorbi. Poate că în ciuda faptului că vreau să nu-mi mai pese, voi continua să mă tot gândesc...Dar şie nu şi-a păsat. Ştiu asta. Pentru că ai preferat să refuzi să mă cunoşti...
Dacă închid ochii, pentru o clipă îmi voi imagina că suntem noi doi, ţinându-ne de mână, doar pentru a-mi da seama ce poveste frumoasă ar fi fost...Păcat, mare păcat. Nu mai vreau să îmi amintesc de conversaţiile noastre, de cum mă făceai să cred în nici eu nu ştiu ce. Ce fraieră am fost! Şi cât ţineam la tine! Nu ai meritat nimic. Dar eu am crezut, în naivitatea mea, că tu nu eşti la fel ca ei!
Nu vreau şi nici nu vei ştii niciodată că în spatele zâmbetului şi a ochilor mei se ascundeau atâtea trăiri şi sentimente. Cum tresăream doar la auzul glasului tău...Măccar acum ştiu că sentimentele meu nu vor fi prinse într-o capcană de unde nu ar mai avea scăpare-dragostea, joc blestemat, ce ne face să fim nebuni, visători şi incoştienţi- şi nu vor mucegăi într-un colţ prăfuit al inimii.

Şi poate că într-o zi tot tu vei fi cel care mă va ajuta când voi avea mai mare nevoie. Până atunci, rămân cu povestea nescrisă.

Nu!

Dar chiar nu mai înţeleg nimic. Ştiam deja că viaţa e plină de surprize, dar e prea mult. Cred că mai de grabă nu vreau sau nu trebuie să înţeleg ce se întâmplă. Hei, oamenilor, de ce sunteţi mai schimbători decât vremea?
Păi da, o să ziceţi, dacă vă voi întreba într-o zi în faţă ce se petrece, că sunt eu nebună şi că am probleme cu tărtăcuţa sau că fac din ţânţar armăsar. Haideţi, totuşi, să nu ne mai ascundem după un deget, pentru că oricum nu are niciun rost. Ştiţi voi, viaţa nu poate fi trăită prin a ne refuza propria identitate, care, nu se ştie prin ce fenomene paranormale/extraterestre se tot schimbă! Haideţi să fim sinceri cu noi şi să renunţăm la nenorocitele alea de măşti care ne vor urmări până la bătrâneţe dacă ne chinuim să le purtăm încă de la vârsta asta. Vă spun eu, şi nu că m-as fi născut foarte învăţată sau cu cine ştie ce sclipire de geniu, că nu ajută la nimic să fim falşi. Ba din contră, vom vedea că toate acţiunile noastre se vor răsfânge asupra propriei persoane şi nu cred că va fi foarte drăguţ să vedem că rămânem singuri fix atunci când avem cea mai mare nevoie de un sprijin.
Partea proastă la schimbările astea e că, de cele mai multe ori, sunt negative. Ar fi bine dacă toţi am fi capabili de a ne analiza şi de a vedea unde trebuie să îmbunătăţim. Dar nu, de ce să facem ce e corect, atunci când ni se oferă posibilitatea de a deveni nişte oameni superficiali, prea plini de noi? Că doar noi suntem singurii care contăm şi nu trebuie decât nouă să ne fie bine. Nu, nu, nu! Ceea ce e foarte amuzant este că, de alte foarte multe ori, această imagine de oameni "cul" o vom adopta in faţa celor pe care vrem să-i impresionăm. Foarte, dar foarte wanna-be like, pentru că, poate, în faţa persoanelor apropriate vom renunţa a ne preface şi vom redeveni sinceri, oneşti şi iubitori, fără să ne pese de ce crede lumea. A, da, era să uit! Ar trebui să fim mai puţin preocupaţi de ce cred ceilalţi despre noi, pentru că părerea lor nu e foarte valoroasă. Adică, ce îmi pasă mie că tipa fashionistă cu tocuri de doisprezece centimetri care a trecut pe lângă mine astăzi în staţia de autobuz s-a uitat dispreţuitor la mine pentru că sunt pitică ( un exemplu, deşi în zilele în care sunt indispusă mi se mai întâmplă să primesc cine ştie ce priviri respingătoare) sau că ceilalţi au prejudecăţi înainte de a ne cunoaşte?Non-sens, fraţilor! Adevărata valoare a unei persoane nu stă în ce cred ceilalţi. Atâta timp cât noi ne simţim bine în pielea noastră, avem alături nişte prieteni adevăraţi( fie ei şi numai doi) ne putem numi fericiţi. Pentru că fericirea este numai atunci când o simţim cu adevărat, când nu suntem încătuşaţi de propriile noastre idei cum că trebuie să ne purtam într-un anume fel, când avem lângă noi pe cei cu care trăim la maxim şi râdem cu gura până la urechi. Da, acesta este faimosul the time of our lives, pe care, sper din tot sufletul, să-l aibă toată lumea.
Barierele pe care ni le impunem, schimbările la care suntem supuşi ar putea fi controlate. Am putea să nu ne mai agităm. Ar trebui să arătăm lumii că "Uite-mă, ăsta/asta-s eu şi nu dau doi bani pe ce crezi tu". Iar atunci când vrem să schimbăm ceva la noi, să gândim de două ori înainte. Nu se ştie niciodată când vom vrea să purtam faimoasa mască, care într-o zi s-ar putea să crape. S-ar putea chiar să ne pierdem în minciunile noastre. Schimbpări, schimbări şi iar schimbări. Cred că cel mai bine e să fim raţionali, sinceri, să mai ascultăm şi de inimioara noastra când e cazul, să râdem, să fim copii cât mai avem şansa asta. De restul, mai rămâne de văzut. Haide, kid, poţi mai mult de atât! Şi nu ai nevoie de măşti pentru a te afirma!

P.S. Am simţit nevoia să scriu asta. Şi poate am fost prea dură şi directă, dar să ştiţi că nu sunt chiar aşa de negativisă. Adică, prietenii mei sunt sinceri şi drăguţi şi demni de o super-îmbrăţişare.

O zi mai puţin norocoasă

Sigur vi s-a întâmplat şi vouă, ştiţi voi, genul ăla de zile ploiase, enervante şi deprimante, în care nimic nu pare să meargă cum trebuie. Nu credeam că voi păţi şi eu cine ştie ce chestii dubioase în aceste zile veri primare cu zilele de vineri 13, dar niciodată să nu spui niciodată.
Deci, ziua mea a început ca de obicei. După ce m-am trezit la 8, m-am chinuit vreo oră să nu adorm, deoarece îmi picau ochii in gură de somn. După, ceva mai puţin neaşteptat, a fost zgomotul din faţa blocului cauzat de maşinăria care spărgea ( sau ce o fi făcând ) asfaltul. Minunat. Toata treaba asta a mai durat vreo oră, timp în care simţeam cum podeaua se mişcă cu mine. Parcă era cutremer! Trecând peste viaţa cotidiană a unui bloc dintr-un cartier bucureştean, în drum spre liceu, la "Iroilor Station" ( ca să-l citez pe "prietenul" meu chinez care vrea să ajungă la "Iroilor" cu metroul, dintr-un loc unde, paradoxal sau nu, nu există staţie!) s-a urcat o tanti, machiată strident şi foarte prost carea început să se certe cu ea însăşi. A început ea acolo să vorbească o serie de chestii porcoase ( nu voi exemplifica, pentru că acesta este un blog, nu un bordel ). În tot cazul, cireaşa de pe tort a fost momentul când ea a zis că mereu a fost o femeie frumoasă. Presimt că ori nu s-a uitat vreodată în oglindă, ori oglinda era spartă.
La liceu, Slavă Domnului, nu m-am împiedicat, nu mi-am rupt nicio mână şi nici nu mi-am pierdut capul. Dar, cel mai amuzat ( vi se va părea vouă ) a fost drumul spre casă. Aşteptam noi, eu cu colegă-mea, în staţie să vină autobuzul, dar cum afară era o vreme de cacao, de nici câinele nu merită dat afară, presimţeam că aveam mult de aşteptat. Între timp, am refuzat să ne urcăm într-un 368 plin ochi, în care am fi devenit sardinuţe şi am mai rămas, aşteptând în ploaie. Dar, pentru că de, nu ne-am mulţumit cu ce aveam, a trebuit să ne facem noi " prieteni", că Bucureştiul e plin de surprize pe la toate colţurile. Apar vreo patru tipi, iar noi începusem să sperăm că nu se vor băga în vorbă cu noi, pentru că feţele lor nu ne plăceau deloc. Dar se pare că degeaba am sperat noi, pentru că au început să ne vorbească : că suntem din Sava, că eu semăn cu o fată frumoasă din nu-ştiu-ce liceu ( da, sigur, şi se presupunea că trebuie să mulţumesc pentru complimentul făcut, care consta într-o comparaţie cu cineva pe care, oricum, nu cunoşteam ), iar colega mea seamănă cu o anume Dorina. Wtf? Deşi mi-aş fi dorit sa le zic vreo două, am preferat să tac din gură, cu speranţa că se vor plictisi şi se vor căra. Până la urmă au plecat, iar inimile noastre şi-au revenit, deşi pentru câteva minute se făcuseră cât puricele. Clar nu era ziua noastră norocoasă! Culmea, pe drum i-am revăzut şi ne-am dorit să nu ne vadă şi ei pe noi, pentru că nu mai aveam chef de conversaţii "inteligente". La naiba, fraţilor, cumpăraţi-vă o viaţă!
Când am coborât din 168, am luat-o spre casă. Însă, deşi tocmai răsuflasem uşurată că ziua s-a terminat, la gangul pe unde trebuia să trec, erau vreo şase potăi întinse pe jos. Am trecut eu, uşor tensionată, şi când mă consideram scăpată de pericolul javrelor, a început un câine să latre, încât mi-a sărit inima din piept. Noroc cu unii care au început să-l înjure şi s-a potolit. Cine spunea că animalele nu aud şi nu înţeleg?
Acum sunt acasă, la căldurică şi în siguranţă. Dar să nu uităm că aşa cum zice reclama de la Lion 9 din 10 accidente se întâmplă în casă!
Măcar acum,voi avea ce să povestesc mâine la ora de română. Glumesc.

Auzi voci?

Nu şi iarăşi nu! Ce nu înţelegi că nu-mi pasă ce zici tu? E treaba mea şi numai a mea! Nu ai de ce să te bagi tu, cu al tău faimos şi binecunoscut " Ţi-am zis eu că aşa se va întâmpla!". Mori! Voce nenorocită! Să nu te mai aud! Nu ai cum să ai dreptate! Numai eu am dreptate. Eu ştiu ce înseamnă să trăieşti într-o lume adevărată, tu exişti doar în mintea mea bolnavă, printre neuronii mei, deci în concluzie, dacă voi închide ochii vei dispărea. "Oooops! Se pare că nu funcţionează!" Tu nu înţelegi să pleci? ACUM! "Nu o să plec, pentru că ai nevoie de mine. Fără mine eşti pierdută...Hahahaha!!!" Ba nu, mă descurc şi fără tine, ştiu şi eu ce e bine pentru mine şi ce nu. " De ce nu vrei să încercăm se ne înţelegem?" Pentru că mă enervezi, mă stresezi. "Păi, conform teoriei mele, atunci când cineva este enervat de celălalt, este pe motivul că respectivul are dreptate. Prin urmare, am dreptate şi tu negi lucrul acesta." Um, ştii ceva, cred că ...hm..ai dreptate. Adică, uite, tu mereu mi-ai zis ce e bine şi mereu eu am făcut opusul şi de fiecare dată eu am fost cea supărată. Poate că nu eşti chiar aşa de insuportabilă pe cât cred eu, doar că uneori cam exagerezi cu chestiile gen "Miruna, numai tu eşti de vină". Tind să cred că pot mai mult, nu crezi?

Pentru voi: Nu am luat-o încă razna şi nu vorbesc cu voci imaginare. Mai am mult până ajung în faza asta, aşa că nu sunt un caz pierdut. Ideea era să vă spun că toţi avem, ascunsă în adâncul nostru, o voce interioară, de care, vrem, nu vrem, trebuie să mai şi ascultăm din când în când. Şi ştiţi de ce? Pentru că are dreptate! Tare mi-ar plăcea să vă explic ce e cu acest subconştient al nostru, care parcă este o umbră ce ne torturează. Probabil e un al doilea EU al nostru, acela adevărat, care încă nu a fost compleşit de răutatea din jur. Suntem tot noi, cei care am vrea să fim cu adevărat, cei care ştim ce e corect, deşi mereu vom alege ceea ce e greşit, noi cei care suntem nevinovaţi şi mai sperăm pentru ceva mai bun. Dar, cred că vocea asta nu e un spirit malefic enervat. Sau cel puţin aşa sper. (laughs)

Noi

Da, da, chiar noi.
Noi, cei care trăim totul to the full, fără să lăsăm o secundă din viaţa noastră fără să fie simţită.
Noi, cei care râdem prea zgomotos şi îi deranjăm pe ceilalţi.
Noi, cei care credem în visele noastre.
Noi, cei ce suntem conduşi de feeling-urile de moment.
Noi, cei ce ne îndrăgostim şi iubim.
Noi, cei care adorăm îmbrăţişările.
Noi, cei care vom încălca regulile, la un moment dat.
Noi, cei care avem în jurul nostru numai prieteni speciali.
Noi, cei care vom fi dezamăgiţi măcar o dată. Dar ne vom ridica şi o vom lua de la capăt.
Noi, cei care mâncăm prea multă ciocolată.
Noi, cei care iubim marea.
Noi, cei care dansăm în ploaie.
Noi, cei care trăim pe Norişorul Nr. 9.
Noi, cei care ne suţinem opiniile.
Noi, cei care luptăm pentru ambiţiile noastre.
Noi, cei care vom pierde nopţi, numărând stelele.
Noi, cei care ne enervăm.
Noi, cei care iertăm.
Noi, cei plini de speranţă.
Noi, cei sinceri.
Noi, cei darnici.
Noi, cei plini de viaţă.
Noi, cei tineri.
Noi, cei optimişti.
Noi, cei timizi.
Noi, cei încrezători.
Noi, cei rebeli.
Noi, adolescenţii, cei care vom plânge când cea mai frumoasă parte a vieţii noastre se va termina.

Printemps

Se pare că am cam neglijat blog-ul pentru o perioadă, fapt pentru care mă simt vinovată. Am fost destul de ocupată şi cred că acesta va fi statutul meu până la următoarea vacanţă. Dar, cu toate acestea, m-am apucat de citit şi am reuşit să-mi termin mica mea nuvelă. Nu e mare scofală, dar trebuie să rescunosc că sunt tare mândră de mine.

Um, a venit primăvară, fapt care mă bucură enorm. Aţi văzut câte feţe zâmbitoare sunt acum pe stradă pentru că nu mai trebuie să ne luptam cu mizeria şi noroaiele unui Bucureşti plouat şi nins? Păcat însă că nimeni nu vede mai mult de atât. Când vine primvara, toţi ar trebui să ne simţim din nou tineri ( mă refer aici la cei mai înaintaţi în vârstă, pentru că eu una sunt mulţumită de frumoasa mea vârstă ), plini de viaţă, să începem să ne facem planuri pentru viitoarele vacanţe/concedii. Din păcate însă nu avem timp să facem toate astea şi să realizăm toate frânturile de viaţă din jurul nostru, pentru că suntem prea încărcaţi cu întâlniri importante, examene, progamul enervant şi insuportabil de la liceu/serviciu şi lipsa de somn cauzată de prea mult stres. Poate că am devenit eu radicală, dar cam ăsta este prototipul omului societăţii de astăzi. Nu vreau acum să generalizez lucrurile, deoarece sunt conştientă că la o vârsta de treizeci-patruzeci de ani poate că şi eu ( date fiind măreţele mele ambiţii ) o să fiu îngropată în hârţoage şi nu mă voi putea dezlipi de laptop din cauza nenumăratelor sarcini pe care va trebui să le îndeplinesc. Dar mesajul pe care vreau să-l transmit este că noi, care printr-o ironie a sorţii am fost numiţi oameni ( deşi mai de grabă suntem nişte roboţei ce trebuie să facă n chestii după o rutină zilnică ), ar trebui să ţinem cont de mesajul de la coşul de gunoi de la McDonald's şi să uităm măcar pentru o zi de griji. Mă rezum doar la această idee, deoarece nici măcar eu nu aş fi în stare să renunţ la telefonul mobil sau la calculator. Am recunoscut că sunt ocupată şi chiar mă stresează lucrul ăsta, pentru că aş prefera să nu stau să-mi fac temele care de multe ori nu-mi vor folosi la nimic şi să-mi iau iPod-ul şi să plec la plimbare prin oraş.
Deci, aş vrea să vă spun că ar fi foarte frumos dacă ne-am bucura cu adevărat de razele soarelui ce au stat atâta timp ascunse sub pătura groasă a norilor. Ar trebui să le lăsăm să ne intre in suflet şi să ne umple cu căldură, iubire şi speranţă. Primăvara este un nou început ce ne este dat şi de care, în mod normal, ar trebui să profităm din plin. Acum ne deschidem sufletele şi luăm marile decizii pecare va trebui (teoretic) să le respectăm. Dacă vrem să slăbim, vom slăbi. dacă vrem să ne schimbăm look-ul, o vom face. Pentru că de-aai e primăvară şi de-aia trebuie să luam iniţiative. Dacă suntem suficient de inspiraţi, vom scrie chiar şi poezii. Putem să mergem să facem poze, atunci când natura va înverzi ( pentru că momentan este abia martie, iar copacii sunt încă nişte schelete amorţite de frigul de acum câteva săptămâni). Dar, cel mai important, trebuie să facem planuri. Sau hai să uităm de planuri, care probabil că nu vor fi duse până la capăt. Ne vom urma instinctele şi dacă vrem să plecăm la mare week-endul viitor, vom lua primul tren spre Constanţa şi duşi vom fi. ( era doar un exemplu, deşi tare mi-ar plăcea să plec la mare pentru că îmi lipseşte mult). Despre asta e vorba! De a fi cine vrem noi să fim, fără să avem prejudecăţi, fără să ne pese de părerea celorlalţi, să ne păstrăm naturaleţea şi să ne bucurăm de ghiocei şi zambile. ( asta pentru că pe birou am trei zambile mov şi albe care miros foarte drăguţ).
Vom putea fi nişte fluturaşi care zboară spre infinit şi se pierd în albastrul cerului, în căutare de vise.

Şaişpe.

Well, azi am şaişpe ani şi o zi şi mă simt bine. Nu e aşa mare diferenţă, decât că sunt mai mare cu 2 zile decât eram alaltăieri. Asta da fraza coerentă! În fine, nici nu trebuie să înţelegeţi voi. Sunt rea în această dimineaţă.
Păăăăăi, cam asta este. Aproape că se termină vacanţa şi evident că nu am terminat de citit "Cartea nunţii" pentru simplul motiv că nu mă atrage povestea şi nu reuşesc sa citesc mai mult de douăzeci de pagini pe zi. Aş prefera totuşi să citesc alte cărti, mult mai interesante. Am reuşit să văd şi eu "Twilight" şi recunosc că am avut nevoie de un pachet de şerveţele la mine, pentru că nu mi-am putut stăpâni pronirile alea tipice fetelor de a plânge la genul ăsta de filme.
Nu ştiu care a fost scopul acestui post. Chiar nu stiu. E stupid şi fără sens. În fine. Cred că ştiu ce voi face acum!
Voi mulţumi prietenilor mei asta pentru că întotdeauna am vrut să fac asta şi niciodata nu mi-am găsit cuvintele.

Mulţumesc:

Cristina - pentru că ne certăm des, dar împreuna aveam the time of our lives.
Laura - pentru că eşti colega mea de bancă de un semestru şi simt că te cunosc de o viaţa ( momentele noastre de râs rulează) p.s. mă suporţi necondiţionat, lucru pentru care îşi rămân datoare pe viaţă.
Mişu - la naiba, ne ştim de la grădiniţăăă! Mulţumesc muuuuult, my dear friend ( pentru că tu chiar ştii să fii un prieten bun, cu tot cu certurile noastre)! ( sunt prea muuuulte motive )
Andrei - tu eşti geniul, cu idei măreţe şi care îmi apreciază avatarele/urile de pe messenger şi zâmbetul uriaş. Thank youuu, my dear friend! ( n motive )
Alina - probleme sentimentale se rezolvă cu o prietenă. ( ştim noi ) şi "Do you trust meeee?"
Andreea - iuhuuu, o altă colegă de grădiniţăăă! Discuţiile noastre de auto-cunoştere fac toţi banii!
Miruna - pentru că...nu am cuvinte să pot spune exact ceva. Ah gata ştiu, pentru că mă faci să am încredere şi să lupt ( cu toată nebunia ta )
Biannca - Uaaau! Mulţumesc mult, miss! ( că mă suporţi 7 ore pe zi, şi chiar şi dupa ora unu noaptea )
Lexus - Weeeeell, sora mea cea mare. Ochii albaştrii, blonde amândouă, caractere diferite dar care se completeză perfect.
Ana - În Jamaica e verdeaţă...eşti adorabilăăăăă.
Ştefan - Chiar dacă ne cunoaştem de puţin timp, îţi multumesc că ai nervii să mă suporţi. ( şi crizele de râs )
Andreea ( clasă ) - Năăăăsuuuuuuuuuuuuuuuuc!
Lorena - Pupici pe năsuc. ( şi îmi pare rău că nu vom mai fi colege de clasă. te iubesc. )
Antonia ( sisuu) - aici e prea mult de spus şi nu am cuvinte pentru tot ce însemni tu pentru mine, în ciuda faptului că ne vedem o dată la juma de an.
Irina - Te ştiu de la patru ani şi am fost vecine. Esti mai mică cu un an decât mine, dar ai mai multa minte decît mine că să reuşeşti să ma trezeşti la realitate. Mulţam fain, Irinucooo!

Vă iubesc pe toţiiiii. Mai că îmi vine să plâng.

Momente

Am realizat ceva. Mă simt bine în pielea mea. Cu tot cu momentele de râs zgomotos şi enervant, cu porniri copilăreşti şi mai-ştiu-eu-ce alte nebuneli de-ale mele. E chiar drăguţ să pot afirma lucrul ăsta. Nu-mi mai e ruşine de mine, chiar deloc. Cel puţin pentru câteva zile nu îmi va fi. Ceea ce e foarte bine pentru părerea de sine pe care o am faţă de mine.

Am râs azi. Am pierdut un nasture de la un trenci nou. Am băut ciocolată caldă. Am îngheţat în staţia de autobuz. Am mers în Cişmigiu. A fost drăguţ. Am cunoscut oameni noi. Prietenii îţi fac viaţa mai frumoasă. Nu voi mai scrie ceva până pe cinci, când sper că voi reuşi să postez şi nişte poze atunci. Şi cam atât pentru azi. Ah, da. Cred că astăzi o să citesc înainte să ma culc.

Nimic ce v-ar interesa

Nu ştiu de ce, dar am rugat-o pe Andreea să mă provoace să scriu ceva ca să văd dacă mă pot încadra într-o temă propusă. Wrong! Mi-a spus să scriu despre vacanţe exotice sau Top 10 ale micilor mele plăceri. Cred că o să scriu micul meu top, deoarece acum, când afără e atât de deprimant, vacanţele exotice mi se par atât de îndepărtate.
Well, hai sa încep.

1. Să beau cafea - aş bea cafea zilnic dacă n-aş şti că nu e sănătoasă.
2. Shopping-ul - addicted! şi iubesc Băneasa Shopping Center.
3. Să citesc gossip magazines/ Perez Hilton gossip site - muhaha! ( dar asta nu înseamnă că sunt o gossip girl, pur şi simplu, mi se pare interesant să aflu veşti despre vedete )
4. Să mă uit la desene animate - mă fac să visez mult şi îmi dau speranţă.
5. Să citesc cărţi cocktail/chic.
6. Să-mi cumpăr accesorii hand-made.
7. Să mă plimb.
8. Să dau/primesc hug-uri - ce e mai frumos de atât?
9. Să scriu diverse ( pe blog, compuneri, poezii )
10. Să mănânc cheese cake sau tort de ciocolată de la Gloria's Jeans Coffees.

This is how things roll

Azi, eu, chiar eu, am luat decizia înţeleaptă, coruptă fiind de cele mai bune prietene ale mele de a nu trece pe la liceu. Aşa că, în urma unui instinct suprem, nu m-am dus şi mi-am petrecut ziua cu ele. Ei, bine. Am început cu o cafea în Frame, o cafenea pe la Romană care este foarte drăguţă, cu o atmosferă caldă şi primitoare ( ar trebui să-l încercaţi, merită ). Apoi, am zis să o însoţim pe a noastră C la ea la liceu.
Tipic nouă, din glumă în glumă, am reuşit să atragem atenţia unui om, care aştepta liniştit autobuzul în staţie. Omul, probabil foarte amuzat de noi, a început ( după auzitele lui G) să-mi spună că sunt frumoasă şi că mă iubeşte. Era american, i guess, deşi româno-engleza lui era indescifrabilă pentru mine. Probabil că mi-am găsit un admirator secret cu vreo zece ani mai tânăr decât tata ( laughs) Omul s-a urcat în autobuz şi mi-a trimis pupici, iar semnul făcut a părut a fi un bine-cunoscut semn cu degetul din mijloc. Apoi, am convins-o pe G că nu a făcut niciun semn urât, deşi ea era pregătită să-i arate sublimul semn.
Apoi, la liceu la C, mi-am regăsit un coleg de grădiniţa, care părea destul de bulversat de faptul că eu aveam poze de la grădiniţă în geantă. ( super-inspiraţie de dimineaţa de a lua pozele cu mine. de fapt, trebuie să-i mulţumesc lui A că de dimineaţă mi-a zis să aduc poze de când eram mică la liceu ). De acolo, formând o gaşcă mai mare ne-am dus sa mâncăm, unde ne-am distrat şi ne-am amuzat, fără să ne dăm seama cât de repede a trecut ziua. Apoi, când am plecat de acolo, a început să plouă. Trist.
În autobuz, C a zis că sunt nebună şi, partea proastă e că, deşi nu-mi place să zic asta, are dreptate. Şi cu toate astea noi facem sondaje:
M: Vrei să facem un sondaj?
C: NU!
M: De ce? Nu mă crezi în stare?
C: Tocmai asta e problema, că te cred în stare.
M: Dar ţi-e ruşine pentru tine sau pentru mine?
C: Pentru TINE!
...( discuţia continuă; peste cinci minute )
C: Uite, am un fir blond!
M: Nu ţi-ar sta bine blondă!
C: Hai să facem un sondaj!
M: HAI!
C: NU! Uite, se uită la noi omul ăla.
M: Ce om? Să-i fac cu mâna!
C: Încetează! Mai bine nu te uiţi! Uite-l şi p-ăsta de a fost cu noi în generală cum se uită la noi!!
M ( vorbind mai tare): Şi la grădiniţăăăă!
C: TACI!
M: M-a auzit? Asta este!
...( şi C a scris pe geam pe cine iubesc eu şi aşa autobuzul a plecat cu tot cu ale mele sentimente scrise pe geamul murdar şi aburit )

Arta de a visa

Ce sunt, de fapt, visele? Toţi le avem, într-o mai măsura mai mare sau mică, dar suntem toţi perfect conştienţi că în adâncul nostru visăm la diverse. Ca de exmplu, mulţi ne-am dori să fim mai slabi, mai înalţi, părul să stea ca de la coafor tot timpul şi să nu avem cearcăne. De asemenea, se pune accentul pe lucruri materiale: să avem o sută de perechi de pantofi, o viaţă ca a vedetelor de la Hollywood, o slujbă mai bună, un telefon nu stiu ce firmă, o casa mai frumoasă, o maşină nu-ştiu-de-care şi toate cele. ( partea proastă la a-ţi dori toate acestea este că nu am vrea să le obţinem prin muncă proprie şi că dacă ar pica din cer ar fi perfect )
Ei bine, eu sunt de părere că visele sunt mai mult decât asta. Visele despre care eu voi vorbi nu sunt făcute pentru oricine. Mereu am zis "Mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat şansa de a visa". E ca o putere specială, ce ne face viaţa mai frumoasă şi ne face sa vedem dincolo de banalul cotidian. Visând, uităm de zilele când am fost plouaţi până la piele pentru că ne-am uitat umbrela acasă, că am luat o notă mică la liceu, că am pierdut autobuzul când trebuia să ajungem la un examen important, că ne-am certat cu cineva drag, că suntem supăraţi sau că am luat amenda pentru că am uitat abonamentul acasă. Într-un cuvânt: uităm de zilele proaste. Dar nu numai de ele, ci şi de zilele ordinare, în care totul decurge la fel, lent şi plictisitor, încât ajungem să credem că nu ni se va întâmpla nimic interesant.
Dragii mei, visele pe care le avem ( nu în timp ce dormim, evident - alea sunt excepţia de la regulă, pentru că de cele mai multe ori ne neliniştesc şi ne fac să ne punem semne de întrebare ) ne fac să zâmbim. Ne fac chiar să râdem în sinea noastră de ideile nebuneşti ce ne vin. Nu de foarte puţine ori, mi s-a întâmplat să vreau să fiu pe o insulă pustie, unde să stau la plajă şi să ma bucur de briza oceanului. ( lucru care nu va deveni realitate prea curând) Nu sunt doar nişte fenomene psihice, sunt magie. Sunt idei, sunt sentimente, sunt gânduri, sunt trăiri, suntem chiar noi transpuşi într-o irealitate pe care noi o construim. Visele ne dau şansa de a ne realiza universul nostru, în care intră numai cine vrem noi. Într-un fel, visele pe care le avem ne ajută să vedem exact cine suntem noi, ce vrem de la noi, care e rostul nostru.
Visele pot fi interpretate şi ca o artă. Cum spuneam, visând, facem o lume mai frumoasă, începem să ne dorim anumite lucruri şi suntem motivaţi să luptăm pentru idealurile noastre. Adolescentă fiind, visele m-au ajutat întotdeauna să ma sensibilizez ( adică să am o percepţie asupra lumii mai amplă şi mai bogată, să văd lucruri dintr-un alt unghi, să privesc cu speranţă şi cu iubire ), să îmi doresc să mi se întâmple toate lucrurile bune pe care le visez.
Partea proastă e ca nu ne putem hrăni cu vise şi că trebuie să ne păstrăm cu picioarele pe pământ, pentru că s-ar putea să uităm să trăim în realitate şi să plutim în mod constant printre norişorii viselor. Deci, sfatul meu este: visaţi şi o să vedeţi că ( deşi încă nu mi s-a întâmplat - dar sunt sigură de asta ) visele voastre vor deveni realitate. Şi aveţi grijă la prăpastia viselor. Păstraţi-vă echilibrul.

Toate bune, de pe norişul numarul 1, aleea Cerul Senin, oraşul Viselor.

Je ne sais pas...

În ciuda faptului ca în faţa mea zac plictisite şi ignorate nişte caiete de fizică şi de chimie, nu am nicio tragere de inima de a mă apuca de învăţat. Cel puţin nu azi, când gândurile îmi sunt undeva departe şi deasupra capului meu plutesc nişte norişori desenaţi cu creta. Asta poate pentru că norii sunt locul unde ar trebui să locuiesc eu, din cauză că sunt aşa de aiurită. Sau poate nu. Oricum norii sunt drăguţi şi-mi fac poftă de vată de zahăr.
Ca sa nu mă abat de la mesajul iniţial al acestui umil şi nesemnificativ post, cred că o să mă abţin de la a-mi înşira infinitele idei, sentimente şi trăiri referitoare la nori. Ceea ce azi vroiam eu să scriu s-a cam pierdut pe parcurs, dar o să încerc să-mi reamintesc gândurile iniţiale.
Mă gândeam că poate am început să zâmbesc cam tâmp şi să râd cam mult şi ochii să-mi străluceasca. Că mă imbrac surprinzător de romantic şi de feminin ( asta pentru că acum un an şi jumătate nu aş fi părasit eternii jeanşi decoloraţi de prea multe purtări şi spălări şi adidaşi incredibil de comozi ) şi că mereu parcă sunt picată de pe Marte. Poate că aşa am fost mereu. Poate că ăsta este acel moment în care eu devin perfect conştientă de starea în care mă aflu. De faptul că sunt...ştiţi voi, zăpăcită. Poate că asta e clipa când Miru nu mai este o copilă, acum Miru a crescut şi este în stare să-şi ia propriile decizii, să aleagă ce vrea să facă cu viaţa ei. Bine, nu-mi place sa vorbesc despre mine la persoana a treia, dar sună amuzant. De fapt, cred că, cu toate astea, mereu o să-mi uit capul cine ştie pe unde. Ăsta e felul meu de a fi. Eu - eterna îndrăgostită de viaţa. Cu toate că viaţa nu este cel mai uşor examen pe care trebuie să-l trecem cu brio, dar, cu speranţă, totul e posibil.
Dar ştiţi ce? Eu nu mai vreau să zâmbesc ca să par fericită. Da, eu zâmbesc fără motiv şi când sunt supărată. Îmi ascund atât de bine sentimentele, încât uneori sunt de nerecunoscut. Vreau şi eu să zâmbesc pentru că asta simt eu, pentru că am motive. Vreau să plâng de fericire, să alerg prin ploaie de bucurie şi să ţip: "Hei, asta-s eu!". Vreau să fiu capabilă să arăt lumii cine sunt eu, că nu sunt o fata banală.
Era o vorbă odată cu "fiecare e special în felul lui". În ultimul timp nu am reuşit să realizez mare lucru, încât sunt in stare că cred că până şi cea mai mică fărâmă de vis se poate destrăma în orice secundă. Am aşa o imagine metaforică cum începe sa se scurgă praful în palmele mele. Imaginaţie bolnavă ce am. Am început să exagerez. Am impresia că mă compătimesc prea mult, dar asta este. Am şi eu zilele mele proaste.
Iaraşi am scris un post despre mine, la naiba. Trebuie să menţionez că nu sunt narcisistă şi că dacă tot am blog, trebuie să-l folosesc pentru a-mi scrie sentimentele.

Schimbare in miez de iarna

Si atunci si-a spus " Tu vei face ceva pentru tine". A inchis ochii si a simtit caldura din obraji. Dupa 2 secunde de tacere, a zambit scurt. Avea buzele crapate, dupa ce indurase frigul de afara in incercarea disperata si stupida de a se regasi. Umblase vreme de doua ore pe strazile orasului, fara directie, pana cand s-a adapostit intr-o cafenea draguta din centrul vechi. A cerut o cana mare de ciocolata calda si a sperat ca aburii, dulceata si caldura bauturii vor inlatura iarna din sufletul ei. I se parea ca oamenii din jur o privesc, o urmaresc si vroia sa se faca din ce in ce mai mica. Ce, nu mai vazusera niciodata o pustoaica care nu-si gaseste locul, adancita in gandurile ei, stand singura la o masa? De fapt, era chiar ciudat faptul ca era singura. Dar, in momentul acela, se simtea cea mai singura persoana. Avea nevoie de caldura, de dragoste si de o imbratisare - acea strangere afectuoasa din care nu ar fi vrut niciodata sa iasa, acea contopire a doua trupuri ce vor sa se protejeze reciproc de raul din afara.
I se facuse mult rau pe nedrept. Se ascunsese in ea ca un melc caruia ii e frica sa infrunte lumea si refuza sa creada tot ceea ce ceilalati ii spusesera de n ori pana atunci. Nu vroia sa recunoasca ca ei aveau dreptate. Zisese de trei ori ca nu merita, dar dupa iar revenise la starea de dinainte. Pana cand i s-a demonstrat ca intr-adevar nu merita. O durea enorm. Se gandea unde gresise, daca era vina ei, daca...Erau atat de multe "daca" in sufletul ei incat nu stia nici ea ce cauta acum. A luat o gura din lichidul maroniu din cana viu colorata. Parca incepea sa se incalzeasca, chipul i se destinsese, dar pupilele erau dilatate si oricand ar fi putut izbucni in plans. Deodata, parca a avut o revelatie. Stia ce trebuie sa faca. Trebuia sa faca ceea ce este corect, sa fie demna, sa redevina EA - tipa naturala, putin timida, dar in acelasi timp aratand ca stie exact ce vrea. Acum stia unde gresise. Nu trebuia sa procedeze asa. Nu trebuia sa se gandeasca la asta. Oricum, la un moment dat, mai devreme sau mai tarziu, cand nici nu s-ar fi asteptat, ar fi venit la ea. Avea nevoie de o schimbare, de o noua redefinire a sinelui interior. Aici incheiase capitolul acela.
Era gata sa aiba din nou vise, sperante. A zambit prelung si in ochii ei a aparut o mica scanteie. Era semnul ca intelesese mesajul celor intamplate, ca putea zambi din nou. A terminat bautura calda care i-a facut foarte bine, a platit si a iesit din cafenea.
In timp ce se indrepta spre statia de autobuz, cu inima impacata ca tocmai dezlegase misterul vietii ei, a auzit o voce cunoscuta:
" Buna. Ce faci? Incotro pe frigul asta?"
"Uite, ma indrept spre casa. Am fost sa beau o ciocolata prin zona. Tu?"
"Ma duc sa patinez. Vrei sa vii?"
" Nu prea am fost in apele mele zilele astea..."
" Hei, trebuie sa te inveselesc cumva. Haide cu mine. Nu o sa-ti para rau."
"Bine, dar n-am patine..."
"Inchiriezi!"
"M-ai convins...", a adugat imbujorata si zambind timid.
A luat-o de dupa sold, intr-un fel de imbratisare si au pornit spre patinoar. Acum nu mai era singura...

P.S. Intamplarea este imaginata. Ma gandeam sa scriu mici povestioare de genul, evident cand am chef si inspiratie, si sa le postez aici. Enjoy!